Una dintre bogatiile vietii mele sunt oamenii pe care ii intalnesc (cunoscuti sau mai putin cunoscuti); una dintre comorile vietii mele sunt acei oameni pe care ii iubesc.

De ce? De ce? ... De ce...?

Incerca sa se agate de un fir aproape invizibil
pentru a iesi din prapastia in care
zacea de atata vreme aproape fara speranta.
Nu stia nici cine-l aruncase acolo,
nici daca ar fi avut rezistenta
de a ridica greutatea ei adunata cu anii.

Se tot invartea in cercuri mici
cautand cate o raza de soare
care sa scoata la iveala firul.
Destul de invizibil, de subtire si nicidecum fix
era totusi o speranta, nu o promisiune,
de salvare din hau, de ridicare la cer.

Da, stia ca cerul e mult, mult mai sus decat gura pamantului,
dar odata ajunsa sus, la granita dintre lumi,
nimic n-ar mai oprit-o sa razbata spre inalturi.
Varfurile degetelor tabacite de pietre si pamant
atinsera capatul firului si tresarira
la semnalul venit de la capatul celalalt.

De acolo, de sus, omul cu firul invizibil,
la fel de invizibil si el
transmitea semnale morse prin miscarea sacadata a firului.
Ba intelegea, ba nu, ba era de bine, ba nu...,
dar parca ce importanta mai avea mesajul
cand atatia ani asteptase clipa asta.

Indiferent de semne, in ciuda oricaror neintelegeri,
isi dorea doar sa iasa si ... atat.
Sa regaseasca lumina si ... atat.
Incolacindu-si mainile si picioarele pe fir,
se ridica tot mai sus, cu o viteza
pe care nu credea ca o mai poate avea.

Dorinta ii dadea puteri, o facea sa renasca,
o umplea de zambete care-i incalzeau trupul
inghetat dupa atatia ani de subteran.
Pamantul si gasele-i cadeau din pletele ravasite,
ranile i se cicatrizau una cate una,
dandu-i increderea ca va ajunge sus intreaga, vindecata, fericita.

Ii trecu prin minte la un moment dat
ca ar putea fi doar un joc si ca cel de sus
ar putea sa dea drumul firului cine stie cand.
Nu o speria foarte tare, caci ar fi fost si asta o solutie,
inca o cadere acolo si s-ar fi terminat cu toate,
ar fi scapat definitiv de orice lupta.

Din gand in gand si din speranta in speranta
ajunse sus, la buza haului
inconjurat de brazi, liniste, culoare, pace.
Unde era, insa, cel de sus? Unde avea sa-si vada salvatorul?
Capatul de la suprafata al firului (de data asta perfect vizibil)
era legat de cel mai falnic brad.

In spatele ei, prapastia disparuse ca prin minune,
in vreme ce dinainte i se deschidea
cea mai frumoasa carare ce-i fusese dat sa vada vreodata.