"Nimic nu merita pe lumea asta atatea lacrimi!", spuse vocea calda a femeii, trecute si ea prin multe necazuri. Cine hotaraste cine, ce merita? Si ce aveti cu lacrimile? Mi se acumulase o greutate de cca. 7 tone de lacrimi care-mi inecase creierul, la care se adunau cele inca 14 tone pompate mai din adancuri, din suflet si care, adunate, riscau sa-mi provoace o fractura de craniu. Ei, dar mult mai interesanta ar fi o "doamna" cu capul crapat pe din doua, decat una cu ochii strident colorati in rosu si cu aparente insertii de silicon in pleoape.

"Incearca sa citesti ziarul, vei vedea ca mai scapi de ganduri!" Era tot cea de alaturi, un fel de prietena (as putea-o numi din multe considerente, dar nu o fac cu gura plina, de teama de a nu ma insela ca in atatea randuri). Ii simteam mana dreapta cuprinzandu-ma de dupa umeri, iar stanga ei strangandu-mi cu putere mainile incatusate in poala. Era atat de calda! Eu tremuram de suspine, apoi de hohote, si iar de suspine, si ma mai linisteam (semn ca imi transmisese ceva din energia ei pozitiva), dar nu dura mult si iar izbucneam si tot asa... Nu puteam sa citesc. Tineam la piept ziarul pe care vinerea abia-l astept, dar stiam ca azi nimic nu mi-ar fi ramas in minte. Randurile ar fi fost neclare, ideile s-ar fi pierdut amestecandu-se cu avalansa de ganduri personale.

Mai bine ma uit pe geam. Campurile pustii, casele adorminde, palcurile de stuf, apele domoale, cerurile rasaritului tarziu, darele avioanelor in ducere, mormanele crescande de gunoaie, pasarile din cer si de pe pamant, soarele... Biserica din camp, crucea din varful turlei si desertaciunea campului din juru-i.

Am venit de afara inauntru. Pe patru scaune cu tapiserie maro statea intins un barbat cufundat intr-un somn adanc (fara sforaituri insa), cu fata intoarsa spre perete. Deasupra lui o oglinda sparta: trei cioburi mari ramase in rama, alte doua (sau cine stie cate) lipsa. Superstitie. Ani (7?) de necazuri. Ai cui? Incerc sa ma linistesc, caci nu eu am spart-o. Imi plantez lacrimile pe sticla cu zoaie care da spre lumina. Ele cresc si cresc si, bineinteles ca in curatenia lor nu se amesteca cu stropii de mizerie, ci isi urmeaza albia deja adancita care coboara spre barbie. Daca ar da un inghet, ce minunatie de turturi mi-ar mai creste!

Am scapat si de tren, am depasit si gloata de la metrou si..., noroc cu picioarele mele care stiu drumul spre serviciu. Am coborat si din al doilea tren subteran, m-am inghesuit si eu de data asta pe scara rulanta, si scara m-a carat si pe mine ca si pe ceilalti.

"Doamna, va doresc sa aveti o zi buna astazi, caci va vad tare necajita!", am auzit in pasajul de la metrou, soptindu-mi-se de peste umarul drept. Un domn, cunoscut oarecum, unul dintre navetistii educati cu care ajungi sa te saluti, fara a fi schimbat vreodata alte vorbe decat "Buna dimineata!", "Buna ziua!", "La revedere!" ma privea cu compasiune. M-am speriat (de mine mai mult decat de necunoscut), am dat din cap in semn de multumire, caci vorbele imi fura infundate de nodul de lacrimi din gat.

Am grabit pasul, ca de alergat nici vorba, am iesit la lumina si iata-ma la munca.

La munca, stimata doamna! Bagati capul bine in dosul desktop-ului, luati-va sulul de hartie aproape ca sa va ajunga pentru "guturai" si mult spor la grafice de fabricatie, situatii, oferte, hartoage de doi bani pentru dvs., dar de multi bani pentru altii.

Ce caut aici? Sa plec acasa? Acolo ce as cauta?

MARTA MEA ma asteapta-n fiecare zi in prag.

P.S. Adina, iti multumesc pentru bunatate! Domnule, iertati-mi lipsa de politete, fuga, absenta unui mimin raspuns! Multumesc si altora care-si manifesta deopotriva mila si nedumerirea. Nu va mai straduiti sa pricepeti! Nu e nimic iesit din comun. Chiar si cel mai fericit om (dupa unii) poate ascunde tristeti nebanuite. In cazul de fata, nu le-am mai putut ascunde. Tristetile astea-si fac de cap cu mine. Au gasit, pare-se, teren propice si nu mai vor sa plece.

As fi preferat sa multumesc cuiva pentru o zi frumoasa de toamna, sau pentru o floare mica, ori pentru o farama de dragoste ADEVARATA.

Ploaie lunga si prelungita, deasa si indesita, neagra si innegrita de noaptea trecuta, de norii acestei dimineti, de gandurile deja intrate in agonie.
Dor. Dor de morti si de vii, dor de ani, de zile, de clipe.
Cine crede ca timpul, aducand uitarea, vindeca ranile provocate de pierderi, de despartiri, de instrainari, se minte singur sau vrea sa-i prosteasca pe altii.
Atunci cand iubirea pentru ceilalti este adevarata, ea nu sfarseste nici cu clipa, nici cu veacul. Se transcrie in vremuri, in limbaje, dar pastreaza acelasi mesaj.
Iar dorul..., dorul este expresia iubirii neimpartasite.

Un dor intre doruri, dincolo de dorurile de oameni: DOR DE MARE.


5 septembrie 2009

Sambata, ca sambata. Atunci cand nu se pleaca de acasa, sambata are semnificatia muncii. Am gatit ca-n vremurile bune, adica cu drag si cu spor, in asteptarea gravidei cu pofte, reamintindu-mi de lipsa mea de pofte din perioada cu pricina. M-am gandit din nou la blogul pe care mi-am propus sa-l adaug la D'ale mele destinat in exclusivitate sectorului culinar. Am inceput sa fac din cand in cand fotografii cu diferitele rezultate ale muncii mele de strasnica bucatareasa, pentru a le putea alatura retetelor pe care le voi posta.

In vreme ce spalam geamurile de la sufragerie am dat nas in nas cu bradul de langa casa. Ce mandrete de copac a fost candva! In urma cu multi ani, in preajma sarbatorilor de iarna, au pus sa fie taiat, considerandu-se ca umbrea prea tare fereastra care, desi enorma, nu are prea mult contact direct cu cerul. Imi amintesc ca am fost prima careia i-a fost ofertit, dar, desi inca mai impodobesc brazi naturali de Craciun, pe ala nu l-as fi putut tine mort in casa mea. Refuzandu-l, a fost daruit unei familii nevoiase. Cred ca s-a inteles ca bradul a fost retezat de la un anumit nivel, de la aproximativ 2 m, ramanandu-i din vechea coroana doar 3 crengi vanjoase care se lupta sa se ridice spre soare. Ani la rand i-au tot crescut altele, ramuri firave, toate pornind lateral, jur imprejurul trunchiului. Cand am venit aici anul trecut am remarcat ca o asemenea nascare se petrecea in zona unde fusese taiat. Toata lumea s-a indoit ca bradul asta va mai arata vreodata a brad. Ieri, am avut certitudinea ca intr-o zi, bradul meu (acum) va avea din nou o coroana ca altadat'.
Va sa zica, chiar si atunci cand nimeni n-ar mai spera ca dintr-o viata chinuita, redusa pur fi simplu cu cruzime, se mai poate naste un pui de viitor, tocmai atunci miracolul poate aparea.

Saptamana grea aproape de sfarsit.
Sfarsit de saptamana la colt de strada.
Teama de sambete, groaza de duminici.
Taceri interminabile si pustiiri prelungi.
Aceleasi temeri si aceleasi tristeti, care nu-mi mai dau pace si pe care nu sunt nicicum atat de capabila incat sa le alung odata pentru totdeauna.

Ma voi pregati sa intampin o femeie fericita, pe care nu stiu cum s-o conving sa-mi imprumute macar si pentru un an linistea ei. Dupa aceea as muri impacata.
Impacata cu altii? Cu mine..., nicidecum!!!!

......................................................

Am mancat o prajitura buna, una preferata, una proaspata, dar cu aroma de vechi, acel vechi care nu-mi poate iesi din minte si pe care nu vreau a-l alunga. Sunt oameni care traiesc in trecut, altii care se hranesc cu amintiri, altii care isi inchipuie ca viseaza, cand de fapt nici sa doarma nu mai pot. Altii...TRAIESC pur si simplu. A cui e viata asta? A LOR.

Dupa inca o noapte de insomnii si dureri de toate felurile, am decis: m-am setat, mai pe romaneste mi-am programat creierul si sufletul sa reziste cu demnitate la orice lovitura, la orice vorba (inadins rostita ad alta voce), la orice fapta si chiar la orisice minciuna. Asadar, rasuciti cutitul in rana! Zilnic, daca saptamanal nu va satisface. E sange de varsat ani buni de acum 'nainte.

Este necesar, nu si suficient din pacate, ca in clipa asta sa uit de mine, de mine - suflet si sa-mi intocmesc de urgenta o lista, sau mai multe liste cu datorii: morale, spirituale si, nu chiar la urma, financiare. Sa fac o analiza de scurta durata, dar cat mai aprofundata, in urma careia sa stabilesc actiunile imediat urmatoare intru rezolvarea, chiar si partiala a ... belelelor.

Copiii. Raman acum, mai mult ca oricand, sensul vietii mele. Doamne, ai grija de ele, indura-te si de mine pana ce vietile lor nu vor mai depinde suta la suta de mine!

Astazi..., zi grea. Tremur si astept sa treaca ziua cu bine.