Am inceput sa impodobim si noi cate un pic. Am facut o stea din fanul iepurilor, atat de frumos mirositor, cu conuri de brad si stelute din paie. Nu ca am facut-o eu, dar... e chiar deosebita (si sunt asa modesta... ha!ha!ha!). Sunt curioasa cat va rezista. A trebuit sa insist mult si sa trec peste obtinerea "aprobarilor" pentru expunere, tocmai pe motiv ca "o vor fura imediat". "Las' s-o fure!", am zis. Fac alta, si alta, pana or avea toti pe la casele lor stele de fan si atunci voi face alta din brad si... ce-o fi, o fi. Azi, maine fac oricum inca una pentru usa de la intrare, ca mi-a mai venit o idee pentru un alt model si uite cum voi avea rezerva pregatita.

.................

Sunt tare contradictorii starile mele. Mai ca m-as bucura din toate "impodobirile" astea, mai ca imi vine sa plang din lipsa de alte "impodobiri". E asa un amestec de fan, brad, lemn si noroi ca abia se mai vede funda rosie de catifea pe care nu uit niciodata sa o pun, cu multa dragoste, la poarta, la usa, pe masa, acolo unde intra si ies venele si arterele in inima asta prea mare pentru atata lipsa de...

Ganduri de sarbatori...

.....

Azi draga mea sora e asa fericita, poate mai fericita ca niciodata. Nu pot fi cu ea si nu cred ca prin telefon sau mail fericirea ar putea fi contagioasa. Cat m-as mai imbolnavi!!! Sa-i ajute Dumnezeu sa nu se vindece niciodata si sa transmita si generatiilor viitoare dragostea adevarata, cu care inaintasii nostri erau invatati. De la o vreme, de la niste vremuri incoace... prea se transforma totul si nu mai e nimic cum a fost candva.

Ma duc sa ma uit la pozele fericitilor mei din alte timpuri.

Ma duc sa mai impodobesc ceva p'aci.

In proportie de 90% aleg sa scriu aici cand sunt trista, in vreme ce, atunci cand sunt fericita prefer sa tin "fericirile" pentru mine. Seamana a egoism, a rautate bruta, a atentat la linistea si pacea omenirii? Chiar asa?!

M-am luat si m-am sucit pe toate partile, m-am tras de urechi, m-am certat, dar rezultatul...

Din partea cealalta, mi-am sustinut pozitia prin cereri de iertare, prin promisiuni de tipul: "alta data voi incerca sa ma gandesc de zece ori inainte", etc., etc.

Incercand s-o inteleg si pe nefericita si pe fericita, ma pun pe analizat si deduc urmatoarele:

- cand omul primeste o supradoza de amar, tine cat tine inauntru, dar la un moment dat, ca sa nu crape, se pune "pe dat pe-afara". O face in forme diverse: tipa, fuge in lumea mare, canta sau...scrie. Pe vremuri oamenii scriau in jurnalul din caseta cu cheita, pe care il descopereau (daca) acolo dupa moartea acestuia urmasii, care aveau ocazia sa mai afle cate ceva despre sufletul aluia care s-a dus. In zilele noastre, de cand cu computerul, de cand cu internetul, unii aleg sa se exprime mai "la vedere". De ce s-ar expune atat? Uneori in speranta ca cineva, vazandu-le mai "in direct" sufletul, ar pricepe si treburile s-ar mai drege. Alteori, se gandesc ca din experientele lor (neplacute), altii ar putea trage invataminte, foloase;

- in varianta fericitei, banuiesc doar ca fericirea nu poate fi usor exprimata in vorbe. Poti canta, scrie poezii, chiar inota in oceane de fericire, dar ca sa poti exprima in vorbe ceea ce simti... e greu uneori. Te poti teme ca ai face o nedreptate fericirii, ca nu ai putea-o zugravi in culorile ei reale si atunci ar putea semana a simpla bucurie. Asa ca alegi fie sa pastrezi fericirea in suflet atat cat poti, cat te lasa lumea, fie sa exprimi starea ta de fericire in diverse alte moduri. Cum? Oferind, daruind, impartind ceea ce ai castigat cu altii. Si atunci e capital chiar, daca cei cu care imparti merita, sau mai bine zis daca stiu sa pretuiasca ceea ce le dai. Daca stiu ca la randul lor sa aiba grija de acest dar si sa-l reimparta lumii. Poti avea privilegiul de a primi indarat bucatica pe care tocmai ai dat-o celuilalt, sau... ea sa se indrepte amplificata in alta directie. Oricum binele e bine. Iar tu, cu fericirea in suflet, ramai visand ca cineva (acel cineva) ti-o da inapoi doar tie, numai tie, bineinteles ca tie.

Si... macar si visul inseamna ceva.

M-am saturat!!!
M-am saturat sa ma mai lupt pentru NIMIC!
M-am saturat sa ma mai amagesc ca CEVA/CINEVA se poate schimba!
M-am saturat sa tanjesc dupa FERICIRE!
M-am saturat sa asist neputincioasa la suferinta ei, sa nu am replici, sa nu ma tin de cuvant, toate astea dinaintea unui COPIL!
M-am saturat sa stau pe loc si, mai grav, sa tot dau inapoi, cand STIU ca as ajunge DEPARTE!
M-am saturat sa starnesc mila, cand sunt atat de INTREAGA!
M-am saturat sa fiu alta decat MINE!

Vreau lucruri atat de simple, de firesti, de accesibile de la viata si de la cei de langa mine, incat nu mai vreau sa ma multumesc cu MIZERII SI LACRIMI!
Vreau LINISTE si CURATENIE inainte de orice!

Si mai vreau sa nu supar pe NIMENI, desi... unii se vor supara. Ma voi ruga la Dumnezeu sa-mi inteleaga simtamintele. Daca e intr-adevar asa cum se spune, El ar trebui sa fie primul care sa vada ca nu gresesc.

MAI DEPARTE:

Imi plac toate anotimpurile, fara sa pot fixa o ordine a preferintelor. Imi plac apoi muntii si marea, padurile si nisipul, pietrele si scoicile, ploaia si vantul, linistea si linistea (naturii si a sufletului).

Imi plac culorile, pastelurile in special. Imi place si albul. Negrul nu. Il port uneori, dar nu-mi place. O singura data, la o serata de mare "clasa", m-am simtit extrem de eleganta "in nero assoluto". In rest incerc sa-i alatur intotdeauna o culoare care sa-l invie.

Iubesc muzica (cu exceptii manelistice, neaparat de precizat) si ador sa dansez, chiar daca nu mi s-a mai intamplat de ceva vreme.

Imi placeau petrecerile, atunci cand aveam cu cine "sa le petrec". Le organizam cu mare drag indiferent de numarul musafirilor. Si, corelat cu mesele festive, imi place sa gatesc, sa inventez retete noi, sa ornez, sa decorez, sa asezonez, sa aromatizez, sa condimentez etc. Rezultatele muncilor mele de "strasnica bucatareasa" obisnuiesc sa le etichetez prin: "bucate din suflet". Chiar zic adesea ca nu cred in afirmatii de genul: "nu stiu sa gatesc". Inteleg un "nu-mi place sa gatesc" si am ajuns sa accept aceasta replica mai mult ca inainte si s-o condamn mai putin. Sper totusi ca fata mea sa gateasca macar cat mine de bine, dar sa stie sa aleaga pentru cine.

Sunt (eram) fericita de Craciun, mai mult decat la oricare alta sarbatoare de peste an. Emotiile acelor zile incep cu mult inainte, cu cel putin o luna si se incheie cu greu la sfarsitul lui ianuarie, dupa aniversarile din familie. Ma doare ca alaturi de sentimentele de bucurie interioara pe care nimeni nu mi le poate lua, anul asta am mari temeri pentru perioada sarbatorilor. Vreau sa mai cred in Mos Craciun si sa-l rog de data asta ceva special. Tare-as vrea sa existe miracolul Craciunului.

Am enumerat cateva dintre bucuriile, placerile si fericirile mele.

Si, ca sa fie treaba incheiata oarecum, sa insir si lucrurile principale pe care le detest pe lumea asta: MINCIUNA, PREFACATORIA, LASITATEA, MITOCANIA si altele care intra tot in categoria asta.

Cam tampita postarea asta. Cui ii pasa ce-mi place, ce ma bucura, ce ma face sa sufar?! Sa mi-o leg de gat. Asa, ce-i care au uitat cine sunt sa-si aminteasca, iar noile cunostinte sa stie sa ma ocoleasca (eventual).

Nu mi-am dorit niciodata, copil fiind, sa fiu mare, caci ii vedeam pe ai mei cu o gramada de griji, plus ca legatura dintre noi si parintii nostri a fost una de prietenie extrem de sincera, asa incat am inteles de mica ceea ce era de inteles despre viata: ca vremurile nu se mai intorc, ca trebuie sa pretuiesti ceea ce ai la momentul prezent si ca, desi trebuie sa te lupti pentru viitor, nu trebuie sa visezi prea mult. Am un tata "vesnic visator, romantic incurabil, destul de cu capul in nori" si am avut o mama "foarte cu picioarele pe pamant, cu un suflet de o marinimie si de o curatenie rara". Apropo de mama, la slujba de inmormantare nu pot sa uit ca as fi vrut sa-l dau afara din casa pe preotul care ajunsese la: "si ii iarta greselile cele de voie si fara de voie..." Nu credeam ca mama sa fi gresit vreodata cu ceva. Cat despre binele pe care-l facea permanent... Sunt atat de multe amintiri...

Despre nostalgia resimtita azi? E si nu e. E, numai datorita pierderilor si nu e, caci, cu unele exceptii (care din pacate incep sa se repete, dar cu care ma lupt) stiu sa ma bucur de prezent, de clipa. Din nefericire insa, nu-mi mai recunosc clipele, nu-mi vine sa cred ca asta, tocmai asta e prezentul meu. E un soi de negare a ceea ce traiesc, a ceea ce altii ma fac sa traiesc.

Despre clipe mele. Despre clipele mele de bucurie.

Ma bucur mai intai dimineata. Ma bucur enorm daca e lumina in camera. Lumina naturala o iubesc si noaptea. Eram copil si nu inchideam ochii oricat de obosita as fi fost, pana cand nu se termina "spectacolul umbrelor". Luminile masinilor trecand pe strada, faceau ca pe pereti sa se perinde ca-ntr-un dans, umbrele obiectelor din casa. Fundalul era asigurat de umbra perdelei pe care o gaseam de o frumusete... Mai ales iarna, cand mama, apoi noi o impodobeam cu stelute si crengi mici de brad, care pe perete se amestecau cu florile dantelei. In fine, niciodata nu am lipsit de la "reprezentatia noptii".

Ma mai bucura florile. De la ciulinii pe care putina lume ii iubeste, la florile mele preferate (freziile), toate florile sunt, dupa mine, niste minuni pe Pamant. N-am inteles niciodata de ce nu atrag ciulinii. Pentru ca au tepi? Pentru ca e greu sa ii culegi?E ca si cu oamenii: trebuie sa simti cum sa ii iei. Uneori i-am adunat folosindu-ma de ceva protector, ca si cum impotriva unui spin ar fi fost suficienta o aparatoare din carton, din cauciuc, etc. N-a fost intotdeauna. M-am ranit de multe ori, dar mi-a trecut privindu-le frumusetea. Alteori i-am retezat brutal, ca sa le dau de inteles ca nu le merge cu mine.

Ma fericeste soarele. Nu, nu il confund cu categoria "lumini". Soarele inseamna MULT, MULT MAI MULT. Daca as putea sa i-o spun... Si daca ar putea sa priceapa... Soarele insa, e prea Soare si nu stiu cat are de-a face cu noi, pamantenii.

Ador copiii. Copiii de toate natiile, de toate varstele, copiii. Imi plac si puii de tigan. Stiu, nu-i frumos sa ma exprim asa, dar asa se zice, nu? Chiar azi am vazut unul frumos in tren. Ideile preconcepute ii fac pe multi sa zica: e urat! Nuuuuu!!! Intai de toate sunt si ei oameni. Apoi copiii sunt copii si nu ma intereseaza cine sunt parintii lor cat timp le vad luminile din ochi si le ating manutele alea mici.

VOI CONTINUA. Nu stiu cand, poate maine. N-am verificat nimic in text, asa ca...

Dimineata cu ceata deasa. Trezire din vis, trezirea de fiecare zi la realitate. Ganduri si iar ganduri si iar... neintelesuri. Sperante urmate de dusuri reci sau de ploi scurte intru desteptare.

Surprize. Semne?! Da. Cred in semne. M-am gandit si m-am rugat mult in ultimul timp la El, dar mai ales la Ei, la ai mei. Cred in ingeri, in ingerii mei si astept ajutorul lor, mesaje pe care nu ma tem ca n-as putea sa le descifrez. I-am rugat printre lacrimi sa ma lumineze, sa-mi arate calea. Stiu ca m-au auzit si mai stiu ca sunt aproape si ca vor hotara la un moment dat sa vina, sa se intoarca, asta daca chiar au plecat vreodat'. Au fost momente in care m-am tot indoit, in care am avut temeri cum ca s-ar fi dus cu totii departe, atat de departe ca nu ma mai pot zari, ca nu ma mai pot acoperi noaptea cand dorm, ca nu ma mai apara de nimic si de nimeni. M-am gandit apoi ca nu aveau cum sa ma lase ei, tocmai ei, care au fost singurii ce au stiut sa ma iubeasca cu adevarat. Care au stiut sa-mi arate dragostea lor, sa ma faca sa o simt. Si cum nu ar fi avut de ce sa ma paraseasca, probabil ca au fost o vreme suparati, sau ca au avut si alte treburi acolo, in lumea lor ingereasca, caci nici unuia nu-i placea sa sada degeaba. Fiecare avea teluri inalte aici si nu as pricepe cum dincolo sa nu fie la fel, ba chiar mai mult.

Iar in tren. Ochii imi erau plecati in poala. Un inger nou prindea contur. Din cand in cand mai aruncam un ochi pe fereastra ca sa ma intalnesc cu soarele. Aburul pamantului nu-l lasa sa apara. M-am salutat in schimb cu padurea. In goliciunea ei invernala am simtit-o bucurandu-se de linistea diminetii. Am mangaiat campurile infratite destul de greu cu linia orizontului. Am dansat razand pe ape. M-am intors la ingerul meu.

De cand m-am apucat de crosetat asemenea figurine mi-am imaginat ca fiecare ar putea avea sufletul cuiva in el. Mama a fost prima. Dorul de ea e cel mai mare, de la o vreme exagerat de mare. I-au urmat ceilalti.

La un moment dat mi-am zis ca, cine stie, poate ar veni si un suflet din lumea asta sa intre intr-unul dintre ingerii mei... Poate ca, simtindu-mi atingerea, m-ar deslusi toata, s-ar intalni cu sufletul meu si ar intelege tot ce simt. Gandul asta ma face sa-mi tin toti ingerii aproape de mine. Port cate unul pe zi (daca nu chiar doi) in drumurile mele la serviciu, bine ascunsi in traista de lana. As vrea sa le fie cald, sa stiu ca le e bine. Seara, ii privesc pe toti agatati de cheia de la sifonierul stra - vechi pana cand somnul ma duce departe. Ei raman acolo cu mine peste noapte. As vrea sa-i visez. Nu reusesc inca.

Visez insa sa iau in brate un inger. Mai bine sa ma ia el. Si din incolacirea aceea stranie de aripi si brate el, ingerul, sa capete suflare, o inima care sa-i bata si ochi pe care sa-i sarut drept multumire pentru banalul, dar imensul fapt ca ma privesc. Sa ma invite, daca-ar vrea la dans, sa-mi stranga mana tremuranda, sa mi-o sarute intru linistire si muzica sa cante refrenul nesfarsit al dragostei adevarate.
Din pacate e numai imaginatia destul de bogata a unei mame care mai bine s-ar apuca sa scrie povesti pentru copii. Ma voi gandi si la asta. Deocamdata mai visez ca povestea mea cu ingerul viu sa se termine cu: "..., iar visele ei devenira realitate si asa traira fericiti pana la adanci batraneti." Of!! Parca nici povestile nu mai sunt ca altadata...

Am coborat din tren. Capitala ma intampina cu un peron rece, aglomerat, dar vesel. Imi amintesc cat de bine mi-a facut greva de la Metrorex de alaltaieri trasandu-mi drumul in aer liber de la gara pana-n Rosetti. Am reluat traseul cu mare drag si dor. Dor de un an, doi in urma cand faceam treaba asta zilnic. Stradutele mele, cu atentie alese dupa categoria "cu case vechi" sunt neschimbate. Cate un magazin inchis sau transformat intre timp ma anunta ca a trecut o vreme..., ca am mai imbatranit, ca una peste alta, nu mai e ce-a fost.

Cismigiul dimineata. Liniste, fosnet de frunze moarte, lac fara ape, lebede disparute... scaune, banci goale. Blocurile din imediata vecinatate a parcului sunt inca adormite. Nici un zgomot. Cativa trecatori grabiti, unul privindu-si ceasul, altul rastindu-se la telefon, altii, doi, trei pasnici, usor mai relaxati.

Teatrul mic - afise vechi, altele noi. M-as fi oprit sa vad programul. Eram insa in intarziere si nu se stie niciodata in ce toane imi gasesc seful. Oricum, astept cu nerabdare "Ma tot duc...". De data asta am apucat bilete. As vrea sa-i ofer Oanei Pellea unul dintre ingerii mei. Sper sa se bucure macar cat s-a bucurat de spicele pe care i le-am daruit asta vara.

In spatele Arhitecturii se pregatea un targ, o expozitie, ceva organizat cred pentru producatori agro... Din doua dubite se descarcau niste fructe de vis si cutii pline cu borcane de dulceturi si zacusca. Oooo, ar fi fost buna o zacusca azi. Am o eugenie si doua mere, e drept nu asa frumoase ca alea....

Azi am hotarat sa intru prin intrarea din spatele cladirii noastre, ca sa-mi pot face o cruce in fata bisericii si ca sa vad "mansarda cu ingeri". E o poveste lunga... O mansarda superba care mi-a zgandarit imaginatia in multe alte randuri. Am tot zis de cateva ori sa fac niste fotografii. Vara mai ales, cand au balconasul plin de flori. La ce mi-ar folosi insa fotografiile?!... Acum pare trista; poate ca e tristetea mea proiectata si acolo.

Zi de munca urata, urata, urata si tare obositoare. M-am straduit sa-mi pastrez zambetul printre glume despre ... prostii de serviciu. Am reusit oarecum. M-a mai ajutat din cand in cand muzica de la radio, sau cand s-a putut, din casti. Oricum, repet: urata zi. Bietul inger din traista!... Cred ca abia astepta ora 4.

Inapoi in gara, de asta data cu metroul. E vineri, e grozav de aglomerat. Trenul la fel. Lume pestrita, galagie, telefoane mobile, mai multe telefoane decat calatori. Ignor interiorul. Exteriorul e mirific. Un apus rarisim... Mai visez nitel la ingerul viu. Nu. Am zis ca e poveste pentru copii. Ba... Dar de dansat se poate? Da, dar nu cu un inger. Of!! Iar of...

Ultima postare pe blogul cu "muzicile mele" m-a purtat putin in trecut. Cred ca eram prin primii (daca nu chiar primul an) de facultate. Alaturi de dragii sufletului meu gen: Bob, Freddie, Janis, alt Bob, Jimmy, etc., etc. aparea cate un nume care nu intra in gramada "restului". Asa se petrecu cu Lisa Stansfield care m-a inspira intr-atat incat m-am tuns periuta. Cunoscutii stiu prin ce am trecut, dar moaca de baietel mic mi-a fost atat de draga, incat nu au contat prea mult reactiile din jur. De precizat ca indata ce parul a atins o oarecare lungime, am executat cu mare drag suvitele cu pricina si iar "muream dupa fatuca din oglinda". Acu' vreun an mi-am propus sa mai fac "o ghidusie" si sa mai scap de latele astea, pe care nu mai am timp si nici "chemare" sa le mai aranjez. Asa ca mi-a "tunat" ideea de a ma tunde din nou. La "atentionari apasate" m-am conformat cuminte si iata-ma o "domnita", cand cu o coada impletita (in ton cu straiele romanesti), cand cu un soi de coc (mai de doamna), cand cu "pletele-n vant" cam prea hippie pentru o mama buna, dar... Ce-ar fi sa duc gandul pan' la capat?!

Tot Lisa mi-a amintit de discotecile din Regie, de balurile bobocilor, de scena pe care indrazneam sa "ma produc", de viata de student cu marile si multele ei bucurii. Si tristeti? Tristetile mele de atunci? Durerea aceea pe care nimeni niciodata nu mi-o va putea alina, sentimentul maturitatii venit prea devreme, pierderea Ei inainte de vreme...

De ce ajung mereu tot la lacrimi? De ce sa nu dansez, sa zicem, pe muzica Lisei si sa ma bucur de amintirile frumoase? De ce sa...

Ieri mi s-a spus ca sunt "o femeie frumoasa". O prietena mi-a facut complimentul. As crede-o daca nu m-as gandi ca e cea care de la o vreme imi e atat de aproape, incat nu stie ce sa mai zica, sa mai faca pentru a ma scoate din tristeti. Ma vad in oglinda in fiecare dimineata. Uneori am impresia ca nici nu m-am vazut, desi stiu sigur ca nu ma pot pieptana decat la oglinda, pentru a-mi aranja firele electrizate. NU MAI SUNT FRUMOASA. Sa fie clar.