Dimineata. Odaita cu frig si cu caldura deopotriva. Frig de la aerul de afara fluturand prin jumatatea de geam deschisa. Caldura de la muzici si de la lana cergii de sub talpi. Primele haine care-mi venira inainte, se si insirara pe mine. "Bijuteriile" , tot alea de ieri, potrivite de Marta cu mult bun-gust. Si mai ales "pretioase cu adevarat", nu "lemne" ca ale mele (alea obisnuite). Un pieptanat rapid, doua treceri de balsam pentru buze si gata. Geanta cu toate cele trebuincioase in ea si gata de plecare. Intind mana sa inchid radioul. Ma opresc mecanic. Stire:

" Începând din luna mai a acestui an, în ţară vor funcţiona zece cluburi de socializare pentru persoane singure, unul dintre acestea la Ploieşti. Celelalte vor exista în Bucureşti (trei), Sibiu, Timişoara, Cluj, Iaşi, Galaţi şi Constanţa. Membrii lor se vor întâlni săptămânal în locuri diferite, iar activităţile organizate pentru ei sunt menite să-i incite la comunicare şi cooperare. Participarea nu e condiţionată de plata vreunei taxe. "

Doamne, Doamne!!!... De ce mi-au tremurat picioarele coborand scara? De ce mi s-au umezit ochii? De ce n-am nimerit sa plec cu Marta de mana din casa si sa ajung cat mai repede in aglomeratia garii, a trenului, a metroului...? Dar mai grav: de ce am cautat stirea pe net?! Si cum de am lasat curiozitatea sa citeasca si forumuri din categoria data? De ce?! De ce?!

Apara-ma si pazeste-ma!

P.S. Daca cineva chiar ar citi aici, vreau sa specific ca site-ul catre care se facea trimitere era unul destul de serios, comparativ cu mizeriile crunte care imput netul sub masca "socializarii". Numai ca senzatia pe care mi-a creat-o forumul a fost de o tristete fara margini cosmetizata cu zvacniri de exuberanta, comic si impacare cu ideea vietuirii in iluzia virtualului.

Ex.: Ce poate fi mai trist decat niste femei care fac o petrecere "pe forum", postand fotografii cu bauturile, prajiturile si barbatii pe care ii viseaza ca facand parte din decor?!... Cata singuratate sa te starneasca sa-ti petreci viata asa? Chiar se poate trai in impacare cu propria-ti fiinta, ca de fericire nu se poate vorbi, intr-un asemenea mod? Sunt lucruri care pe mine ma depasesc total.

Inca o data, ai grija de mine, Doamne! Tu, macar Tu, nu ai sa ma lasi NICIODATA SINGURA!!!

Poate ca si primavara e de vina. Nu doar primavara. Si genele mostenite cu mandrie de la amandoi ai mei. Din doi iubitori nu putea iesi decat o iubareata. Si cand anotimpul nou se contopeste cu asa un teren propice... Plutiri. Alunecari. Invaluiri. Surasuri. Bucurii. Si asa o indragostire de viata, de soare, de aer...

Ma umplu de dragoste si numai privind. Perechile sarutandu-se prin metrou, pe strazi, prin parcuri. Porumbeii perechi pe acoperisul de dincolo de fereastra. Pisoii de acasa imbratisati in cosul cu fan. Cateaua pupandu-se prin gard cu cainii vagabonzi. Gandacii reinviati in prelunga suprapunere, unul peste altul si amandoi peste pamantul ud. Aura tinerei in asteptarea nuntii, inundand cu lumina un compartiment de tren. Sclipirea din ochii barbatului proaspat tuns indragostit a cata oara in viata... Luna urmarind Soarele si stelele facandu-si cu ochiul una ... altuia ;).

O lume a dragostei in care ma invart, cu capul lasat pe spate, in cercuri concentrice, deodata secante, pana la pierdere in tangential. Ma acopar cu voalul bucuriei altora spre a disturba atentia de la cautarea proprie-mi bucurii.

Rafale dulci de vant, alternand fierbinteala cu frisonul, nu reusesc sa ma trezeasca din vis. Nu sa ma si destepte. Pare-se ca asta e o batalie deja pierduta.

Lasati-ma sa mai visez o ora, o zi, o primavara macar!

... la dragoste

Lasati-ma asa, ne-desteapta!

In vis orice e posibil, chiar si dragostea ... de primavara ... interzisa

Iar voi, VOI IUBITI-VA! MULT si BINE!!!

Azi a fost ziua dedicatiilor.

Despre prietenie, cu dragoste

prietenia leaga
un om de un altul
o viata de o viata
o mana de-alta mana
prietenia intregeste
prezenta unuia
in viata altuia
dand bine amandurora

prietenia dovedeste
increderea in altul
la fel ca si in tine
fara temeri ori regrete
prietenia daruieste
suflet din unul
in suflet din altul
si-n speranta de bine

prietenia nu doare
prietenia nu plange
prietenia ramane
cand restul se duce
prietenia e azi
e ieri dar si maine
e pe pamant si-n ceruri
prietenia e sfanta

fiindca prietenia e si dragoste

Uneori dau o raita prin lumea asta virtuala, citesc pe unul, ascult pe altul, pret de cateva minute, pentru a mai iesi dintr-ale mele. Ma minunez la modul placut de cate unii, in vreme ce, gasindu-i pe altii, mi se intampla sa simt o lehamite si mai mare fata de lumea asta in care ma invart. Atatea aberatii, atatea prostii, atatea dementeli si rahaturi la numai un clic distanta de chestii valoroase. Ce paradox! Parca lumea reala nu e facuta chiar asa - amestecatura de excremente cu bunatati... Nu tinem lada de gunoi in mijlocul gradinii, nu ne aduce ziarul vidanjorul, nu cumparam paine de la sex-shopuri... Sunt situatii cand, citind ceva interesant sau descoperind fotografii facute de oameni cu adevarat talentati, imi vine sa las un semn de pretuire, un gand, o vorba, chiar si sub semnul anonimatului. In fond sunt un om oarecare, un om fara Nume, care se inclina inaintea valorii unui Nume (deja sau in devenire). Dar cand deschid rubrica de mesaje si dau peste... "verze" (ca sa ma exprim la moda) mi se taie orice pornire. Apoi imi pare rau ca nu am facut-o, caci Numele acela s-ar bucura poate de vorba mea mai mult decat de ... alta. A nu se intelege gresit ceea ce incerc a exprima aici, dar parca prea multa prostie, prea mult snobism, prea multa falsitate.

Atunci cand am creat fiecare dintre blogurile astea m-am gandit de mii de ori inainte. Nu am facut-o fiindca era "cool", nici din exces de "talente". Intai de toate am pornit din singuratate, caci la modul cel mai sincer vorbind, un om cu o viata plina (asa cum inteleg eu o viata plina) nu ar avea ce cauta atat timp pe net. Despre asta insa cu alta ocazie. Apoi m-am gandit mult la tematica, cum am si purces la multiplicarea blogurilor din groaza de a nu pune o "varza cu carnati" langa un Cartarescu, sau nimicuri d-ale mele langa opere de arta, etc. E drept ca ma ia valul uneori si ca nu mai cern prea mult cele ce-mi vin in minte si din suflet (ma refer strict la jurnalul asta), dar un jurnal e facut din clipe pe hartie, nu din texte slefuite, documentate, lucrate indelung. Apoi e la fel de adevarat ca din graba sau din nestiinta imi scapa si erori (unele destul de grave), dar incerc sa dreg busuiocul cand ma prind de ele sau cand ma atentioneaza altii. Una peste alta ma intreb adesea: ce or zice altii cand dau pe la mine? Cum m-or cataloga oamenii a caror parere ar fi importanta? Pe la mine nu vine lume multa, dar se mai poate nimeri si cate un om serios care la plecare sa-si faca o parere.

Si ca sa inchei, mi-as pune 2 dorinte:

prima - sa mi se umple viata cu realitati mai mult decat cu iluzii

a doua - sa am buna inspiratie de a ma opri la timp, inainte de a nu ma apropia prea mult de gloata aia care ma sperie.

Marta a plecat impreuna cu copiii cu familii frumoase. Se duc cu invatatoarea sa cante prin niste sate. Nu stiu exact amanuntele. Important e ca fac asta pentru Andrei. Anca mi-a promis ca o va avea in grija. Nu am fost in stare sa ma duc. Ma dor toate: rinichi, cap, suflet si altele... Toata dimineata am ascultat-o exersand cantecul pe care vrea sa-l interpreteze la viola. Nu e ea o mare artista (inca), dar stradania ei ar trebui pretuita. Alaltaseara am cantat amandoua, ea la viola, eu chitara si voce, apoi ea voce si eu o acompaniam. Suna asa frumos! Acum am condus-o doar pana la poarta, a plecat bucuroasa caci era cu Ioana, buna ei prietena si apoi mai era si gandul ca va canta pentru Andrei. Trebuia sa fiu si eu cu ea. Trebuia... Am privit-o pana departe. La un moment dat am strigat-o ca sa-i arat semnul magic, inima mea. Mi-a aratat-o si ea pe a ei. Dar, o inima a plecat, ailalta a ramas... A ramas acasa cu minciuna unei zile cu soare, cu minciuna unei familii care nu mai e familie si cu... Am luat-o pe Tina, credincioasa si iubitoarea mea catea, ne-am urcat in leagan amandoua si de data asta am lasat-o sa-mi ia si lacrimile de pe obraz. In curte e cam dezordine. E ca dupa iarna. Nu a venit inca ziua curateniei de primavara. Ieri abia am facut cate ceva prin casa. Mai e nitel si vine Pastele si nu stiu cum le-oi rezolva pe toate. Bine macar ca am terminat geamurile. La casa asta mare si cu imensitatile astea de ferestre... spalatul geamurilor nu mai e chiar o bucurie. Dar cand Marta a zis :"Ce frumos se vede cerul acum!" am uitat si de oboseala si de dureri si m-am bucurat si eu de geamurile curate. In timp ce stateam in leagan cu Tina, treceau oamenii spre si dinspre biserica. E aici, peste drum de noi. Asa o biserica frumoasa, veche, cu preoti adevarati. Mi-e dor sa merg la biserica duminica. De cativa ani ma duc numai la parastase, prea multe parastase. Acum, ma duc inapoi in curte sa ma mai incalzesc un pic. E mai cald afara decat in casa. Ma duc... Ma tot duc...

Cateaua mea e un animal minunat, ca toti cainii si ca multe alte animale. E credincioasa, gata sa ma apere oricand chiar expunandu-se unui pericol. Ma intampina cu fericire in ochi in fiecare zi cand ma intorc acasa. Ma conduce la poarta cand plec si nu se misca de acolo pana nu ma indepartez suficient de mult cat sa-mi piarda mirosul. Cand mi-e rau se tranteste la picioarele mele si ma priveste fix in ochi, intrebatoare, vrand parca sa stie ce am. Imi cuprinde cu labele din fata cate un picior, incercand sa-mi dea din puterea ei si sa-mi aline suferinta. Cand o cert lasa capul in pamant, caci stie ca am dreptate. Daca ma vede plangand ma linge pe mana, pe picior, unde apuca (mi-ar linge si lacrimile daca as lasa-o). Intr-un cuvant, ma iubeste, ma iubeste sincer, cum toti cainii isi iubesc stapanii (pe cei buni).

Cat tin eu la ea?! Greu de explicat unora care nu au un animal de suflet, dar simplu pentru ceilalti. Foarte mult! Si pentru ca o iubesc, ii arat, ii multumesc asa incat sa simta si ea la randu-i dragostea mea. Si mai ales pretuirea mea pentru tot ceea ce face pentru mine. O mangai si ii spun vorbe frumoase, simple, pe care ea, cu mintea ei de catea sa le poata intelege usor. Oricum ar pricepe si numai din tonul vocii, din expresia chipului, din lumina ochilor si din miscarile dulci ale gurii. Nu o pot pofti in casa de cate ori ar vrea ea, dar o mai rasfat din cand in cand, tocmai pentru ca o iubesc si pentru ca vreau sa-i arat in felul asta.

Si ce e cel mai important: nu-i arunc firimituri, resturi de bunatati, cand imi aduc aminte, ci impart ce am mai bun cu ea. Asta tot pentru ca ii pretuiesc devotamentul, dragostea ei de simplu animal, grija pe care mi-o poarta si multpreaimportantul fapt ca e mereu aproape.

Cainii, spre deosebire de pisici, sunt EXTREM DE SINCERI.
........................

O iubesc si mai mult si ma port cu ea asa cum ma port si pentru ca noi doua avem tare multe in comun... doar ca eu n-am avut parte de un stapan cu suflet bun.

Despre minciuna

Sunt si adevaruri care dor si inca foarte tare, dar minciuna e ucigator de dureroasa pentru una ca mine. M-am nascut in adevar, am trait juma' de viata numai in adevar, cata vreme am fost in casa si in mijlocul alor mei. Apoi, poate si pentru ca dintre ei Ea a plecat, Ea care era samanta, radacina, frunza si floarea adevarului, am ajuns sa cunosc incet, incet si minciuna. Am plecat de acolo, din casa adevarului, in propria-mi viata, din nefericire gasind jumatatea, care crescuse in minciuna (de multe ori fara voie).

De nenumarate ori am fost fortata sa intru in joc, sa ader la nimicnicia vietii in minciuna. M-am ferit si am fugit si m-am ascuns de cate ori am putut. Aveam si atunci, ca si acum, ca si maine in minte si-n suflet vorbele mamei: "Sa fugi de minciuna si de mincinosi ca de dracu! De la minciuna se trag toate relele!" Am suferit ori de cate ori a trebuit sa particip la "treburi ascunse" (chiar daca foarte multe fara mare importanta - pentru unii). M-a durut de fiecare data cand am descoperit "pacaleli" cu sau fara stirea autorilor. Am crescut, m-am uratit maturizandu-ma in "viata facuta si cu d-astea" si parca din ce in ce mai mult imi apareau in preajma mincinosi, din ce in ce mai mult cei pe care ii aveam aproape isi dadeau arama pe fata si de fiecare data descoperirile ma rodeau, dar iubindu-i, treceam cu vederea.

Traiesc vremuri in care am reusit sa constientizez ca aceste treceri cu vederea nu ajuta la nimic. Din contra, duc la cronicizarea proastelor obisnuinte pentru unii si la tumori pe suflet pentru altii. Nu e bine nici pentru unii, nici pentru altii. Inteleg, caci mi se tot repeta, ca ar trebui sa fiu mai relaxata (ma rog, in multe sensuri d'astea, care ma framanta pe mine "prosteste"), dar poate mi se va spune si ce castig din asta eu sau celalalt. Aaaaa, castigam cu totii o si mai mare minciuna, una relaxata si cu viata lunga, una impodobita artistic ca sa placa ochiului, una care sa semene a senin cand afara fulgera, sau sa para apa limpede mocirla, de care nu mai departe ieri scriam!!! Strasnica realizarea asta!! Asadar, no, thank you.

Ma gandesc sa fug, sa fug de mincinosi, sa nu ma mai gaseasca nimeni si sa traiesc chiar singura, singura cuc, doar cu adevarul de sus. Ooo si cati m-or condamna, cati nu vor crede ca numai asta fu motivul disparitiei mele!... "Iaca, bagati-va mintile-n cap!" le-oi trimite semne din lumea aia de departe, "iaca un om care se duse din nimic-ul asta pe care voi il numiti MINCIUNA".

Am vazut de atatea ori pe campuri cum apa curata, de ploaie proaspata intra repede in pamant. Se cunoaste ca e asteptata cu sete si pofta mare. Mocirla balteste, se impute, se framanta in mizeria ei si in scarba celor ce-o vad... si trece mult, mult timp pana se indura pamantul s-o inghita.
Ce bine suna: APA CURATA.

Din ce in ce mai dese amortelile astea ale creierului...

Nu l-am lasat niciodata sa zaca, nici sa leneveasca, caci intotdeauna am considerat ca muncindu-l, ii dau sansa la sanatate si tinerete. Il trezesc cu noaptea-n cap si il las sa doarma doar 2-3 ore pe noapte. Chiar si cand mormanul de carnuri si oase se odihneste, lui tot ii mai dau de lucru un vis, doua. Nu sufla, nu maraie, nu caraie. Face ce-l pun sa faca si inca imi incanta si sufletul cu surprize. Ei, nu foarte des, caci eu stiu la ce sa ma astept din partea lui, dar cand si cand imi face cate o bucurie. E semn ca ma iubeste! zic. Creierul meu pare a-mi fi cea mai apropiata entitate vie de pe lumea asta. Iara cand adancurile-mi se confrunta cu probleme (offf, cat de des!!!), el cauta repede o solutie. Uneori nu e luat in seama; deeee, 'mnealui sufletul, preacuratul si atotsimtitorul, cum sa accepte el ajutorul unui biet creier?! Asadar face si el ce poate sa-mi fie bine, doar ca se vede treaba ca nu are autoritate deplina. In cazul asta, ar trebui sa organizez la un fel programul de functionare a adancsimtitorului si sa-l las pe superiorul cerebral sa-si vada de lucrari in liniste si pace (eventual non-stop).

Dar de unde furnicaturile astea, de unde amorteala asta care incepe sa ma nelinisteasca sincer?! Sa-i aplic o terapie prin aer, muzici sau soare, ori sa-i aprob direct cererea pentru concediul de odihna? Ar avea nevoie, zice el, si de una si de alta. Si eu? Eu ce ma fac?

Am citit si am scris un foarte mic pic din Dante - "Vita Nuova". Mi-a umplut sufletul mult, mult de tot.

Marturia unei iubiri aflate la hotarul dintre vis si realitate, dintre omenesc si divin, fac din fiecare sonet, din fiecare comentariu o capodopera. Si nu valoarea literara, incontestabila de altfel, e cea care mi s-a cristalizat in strafunduri, cat puterea dragostei aceleia pe care putini sunt capabili a o intelege. Inradacinarea unor simtiri atat de profunde in departarile adorate, in nevazut si nerostit. Nasterea imnului iubirii celei pastrate cu sfintenie ca pe o comoara in adancuri. Tragica pierdere a lumescului, crescand suvoaiele supraomenescului pana la revarsarea lor in cuvinte. Soiul asta de daruire totala neasteptand rasplata. Simplul salut nascand pasiune. Toate fac din aceasta poveste adevarata un miracol greu de tradus in vremurile noastre. Versurile insele se plaseaza undeva, pe tangenta dintre terestru si Univers, pe infinitul dragostei pe cat de vii, pe atat de vesnice.

Si intorcandu-ma de acolo, din lumea cartii, din istoria iubirii lui Dante in miezul vietii de aici, ma-ntreb a nu stiu cata oara: incotro ne indreptam? Cine mai vede dincolo de ziua de azi, de perimetrul gri marginind spatiul din care nu stim sa mai pasim mai departe, dincolo de aurul, diamantul, briliantul iluziilor materiale, dincolo de NIMIC. Timpii pierduti ai unei vieti fade. Spatiile pustii ale unui trai ... nedemn de adjective pozitive.

.....................................

Tare as vrea sa-mi iau un atestat de limba italiana. La un moment dat ma interesasem cum se procedeaza, dar nu stiu de ce am lasat-o balta. Am tot respectul pentru cei care termina o facultate de litere, dar mi s-a mai intamplat sa simt altfel traducerea unui text, mai ales cand e vorba de poezie. Bine, nu stiu daca numai in baza unui atestat de genul asta cineva m-ar lua in seama, dar ... nu se stie niciodata. La o a doua facultate m-am mai gandit eu, dar optiunea este oricum pentru altceva. "Ma chinuie talentul," ar zice cineva... Si ma mai chinuie si altele...