Intre binecuvantare si blestem

Nu as fi putut avea in perioada asta o bucurie mai mare decat aceasta "iesire la Paris" (chiar si asa, cu treaba).
Nu as fi putut simti o tristete mai mare decat aceea a plimbarilor prin zi si prin noapte de una singura AICI. (vor urma fotografiile mele din orasul iubirii altora)

Toamna. Miros de tufanele. Dimineti reci, intunecate. Amieze insorite, binefacatoare. Ploi lungi, adapostiri sub umbrele. Inserari grabite, nopti lungi. Nas, maini, picioare-sloiuri in devenire. Fuste, saluri, pelerine in bataia vantului. Aroma de mere coapte. Abur de vin fiert sau ceai cu scortisoara. Caldura paturii de lana. Vis de toamna catre iarna.
...
Paris. Un vis aproape, foarte aproape de realitate. Paris gol?! Paris pustiu?! Paris si atat?... Visul era altcumva. Probabil ca altcandva... Toamna tarzie la Paris. O doamna, o fusta, un sal si-o umbrela. Vant, frig, ceai, tufanele.
Toamna. Simturi si simtiri de toamna.
Draga TOAMNA...

L-am ascultat pana n-am mai avut aer pe Lennon. Foarte, foarte mult Plastic Ono Band. Si nu tocmai ca de la John cantare am murmurat si eu un Look at me (in ce hal ma aflu, ma simt, ma situez, ma prezint), ca daca nu Love, atunci Isolation clar... Asta ca sa nu le insir aici pe toate cate imi trecura prin piele inainte si-napoi de cand simt iar atat de acut ca My mummy's ... L-am iubit si de data asta pe Lennon, ca intotdeauna, chiar daca am un soi de rafuiala cu el pe tema God, e oricum una asa, ca-ntre prieteni de o viata, ca intre mine si unul la care tin mult, neasteptat de mult. I-as spune-o, daca as crede ca ma aude de acolo de unde e, dar cum nu pot nici macar sa visez asta, raman asa, vorbind de una singura, cum fac adesea de la o vreme si cum incerc sa ma mangai tot singura cu gandul ca Dumnezeu chiar exista, cu tot cu Fiul Lui, cu Cuvantul Lui, cu toate cele sfinte in care cred si chiar nu ar trebui sa o spun nimanui. Cine ce treaba are cu crezurile mele, cui cat ii pasa de gandurile astea? Chiar daca mi-as dori ca si toti cei pe care ii iubesc sa poata asculta macar vorba asta, la fel si el, inteleg ca mai bine imi tin gura si ascult mai departe muzica. De credinta isi vede fiecare in felul lui, e oricum ceva absolut personal. Si eu de altfel cred asa cum vreau si cum pot sa cred si pentru mine asta e lucrul cel mai important: ca inca mai cred. Cand nu voi mai crede, probabil ca nu voi mai fi. ... Cred si in Beatles la fel de mult cum mi-as dori sa mai cred si in mine.

Daca nu se intelege nimic de aici, voi da vina pe muzica - (Va rog nu-mi luati mintile!) am fost prea invaluita si m-am dus, m-am tot dus...

... Intr-o zi s-a trezit cu libertatea intr-un plic, unul mare, din hartie groasa, alba ca o rochie de mireasa. Zacea in mijlocul mesei mari, acoperite cu fata de masa din dantela, alba si ea ca... imaculata rochie de mireasa. Masa era strajuita de peretele interminabil, rece, ... cu totul si cu totul alb... Ce noroc cu tablourile pline de culoare, de lumini si de umbre! Ce salvare de la alb si de la rece! Sau de la alb si de la sufocant de cald. Ce desclestare, ce dezlantuire din atata libertate!

Si totusi... Totusi ramanea inmarmurita, cu ochii infipti in hartia pe care scria ceva fara noima, ceva fara sens. Poate ca era un sens acolo, dar era cu siguranta sensul altora, nu sensul sensurilor... nu... Niciodata nu si-a imaginat ca un plic poate fi atat de valoros si totodata atat de fara sens, un plic cu... cu o portie zdravana de libertate, cuvenita sau necuvenita...?

Li-ber-ta-te... Cine o vrea?! Ce se face cu ea?! Invatase sa imparta tot ceea ce are cu altii. Nu stiuse sa tina nimic ascuns, nimic "la pastrare". La fel cum nu stiuse ca libertatea inseamna ceva triiiiiist, triiiist, triist... Nici macar nu se gandise vreodata ca ar avea nevoie de asa ceva. Ce-i aia libertate? E un bun, un fapt... sau... poate o figura de stil exprimand aer, apa, ...viata...?

Popoarele lumii s-au luptat pana la moarte pentru libertate. Da, asta e drept si are si sens. Oamenii, unii oameni sunt innebuniti dupa libertate, ar da si ar face orice pentru ea. Aici cred, insa, ca e vorba despre o alta "libertate". Poate "libertati"...?! Libertatea limbajului, libertatea gandului, libertatea faptei, libertatea ... simtirii... Si aici iar nu mai intelege nimic. Iata cum bucata aia de hartie impaturita si despaturita si iar impaturita si bagata in porcaria aia alba de plic, avea sa iste atatea si atatea nelinisti, zbateri, revolte. Si cum s-o scoata la capat cu libertatea asta pe care nu pricepea in ruptul capului cum s-o poarte: pe umeri (ca pe un sal), in spate (ca pe un rucsac), pe frunte (ca pe o cununa), ... in buzunarul de la geanta (ca pe cheile de la casa)... Simtea, inca dinainte de a pune mana pe ea si a o ridica, o greutate care parca ii istovea toate madularele, fara sa fi apucat sa o care nici macar cativa metri. Cativa ani...

Cativa ani ii par o vesnicie. A tot purtat poveri peste poveri de-o viata. Nu-i mai trebuie inca una si mai cu seama una atat de neobisnuita. S-ar putea sa decopere ca are alergie la libertate si sa se umple de bube rele, asta daca nu cumva intoleranta aceasta nu ar duce direct la un atac., un atac mortal.

Ar fi mai bine sa fie asa, isi zise spunand in gand doua rugaciuni si jumatate catre... Isi aminti de Dumnezeu. Isi aminti si ca El le aranjeaza pe toate. Asa ca... El sa fi facut si "aranjamentul" asta? Si daca da, de ce? Ce astepta sa urmeze? Ce ar fi trebuit sa faca pentru a nu-L dezamagi? Uite, vezi cum Atotputernicul ii daduse ceea ce multi cauta si... ?

Si de unde pana atunci facuse bucatele, scrum si cenusa hartiile alea din priviri, acum incepu sa le priveasca altfel. Era ceva de pret. Or, un lucru atat de valoros nu-l putea pastra doar pentru sine.

Nu mai statu mult pe ganduri si se hotara sa-l imparta cu cineva. Facu un tur al imprejurimilor cu privirile si cu gandul si... Se intoarse indarat, caci nimeni, dar absolut nimeni nu primea jumatati de masura. Adevarul adevarat, pe care insa nu ar fi vrut sa-l recunoasca, era ca in preumblarea sa pe circumferinta cunoscutului nu gasise pe nimeni. "E vara. Toata lumea e in concediu, toata lumea e dusa-n lumea mare." Asadar, ultima idee, sclipitoare de altfel, fu sa faca toata libertatea cadou primului sarbatorit ce i-ar iesi in cale. Ramase astfel in asteptarea celui care s-ar putea bucura de valoarea darului pus la pastrare in sertarul din biroul vechi, din biblioteca, pe care il incuie de doua ori cu cheia, intru siguranta bunei conservari.

Si ca sa nu-i trezeasca amintiri despre clipele de neliniste provocate de una bucata libertate in una bucata plic, schimba degraba fata de masa cu o alta, din in crem brodata cu flori mici galbene si rosii, iar pe fundalul peretelui adauga un vas cu trandafiri cu miros de... libertate.

Cum? Cum? A zis cineva ceva despre...

Remarca de ieri referitoare la “absenta” mea de aici m-a luat prin surprindere. ( Nu m-as fi gandit ca cineva mi-ar simti in vreun fel lipsa. Mi-a facut tare bine sa simt contrariul starii de abandon.) Daca m-ar fi intrebat si de ce nu am mai fost prezenta, cred ca i-as fi raspuns, influentata probabil si de evenimentul indoliat de ieri ca o disparitie poate fi fie totala si definitiva, provocata de “aranjamente” exterioare, carora nu le putem opune nici cea mai mica rezistenta, fie determinata de acte pe care ni le asumam si decidem sa ne autodamnam la tacere, fie pur si simplu considerand ca retragandu-ne din miezul unei nebuloase, in care simteam ca ne pierdem urma si umbra printre necunoscute si neintelese, putem sa ne tragem un pic sufletul, sa ne odihnim simtirile, sperand in refacerea lor, spre a putea visa ca vom fi o prezenta onorabila (si de ce nu, adorabila) in momentul in care cineva, candva ne va striga “Adunarea!!”.

Pe scurt as zice ca, o vreme m-am ratacit intr-un satuc iluzoriu in care s-au stins prea repede toate luminitele care ar fi semnalizat un adapost la vreme de noapte neagra, viscolita si inghetata de iarna. Ramas-am fara carare, fara orizont, fara soare, chiar si fara felinare. Imi caut inca urmele bocancilor in scoarta zapezii ca sa ma asigur ca mai sunt. De s-o mai lumina nitel, ma voi indrepta catre intaia fereastra cu brad impodobit, voi topi cu suflari repetate florile de gheata, voi ciocani (nu fara teama, insa) si voi cere gazduire in bratele unei sobe vechi de teracota.

......

Gandul de ieri si visul de dupa

A fost o zi aparent obisnuita, cu multa munca, cu ceva bucurie, cu vreme frumoasa, cu liniste. Glume si mutre serioase intr-o simbioza placuta ochiului si sufletului. Dupa cele "8 ore de dedicare", drumul spre casa a fost o binecuvantare. Afara - senin, cald, inauntru - adieri patrunzatoare de aer conditionat strecurate pe sub fereastra trenului si pe la picioarele "doamnei"(ha!ha! - ce mai doamna, cu picioarele sloi!). Asa ca am preferat sa calatoresc pe afara, tinandu-ma strans lipita de scara trenului (suferinzii de inima trebuie sa stie ca e doar o figura de stil la mijloc). Desi mi-ar fi placut sa ating cu varfurile degetelor campurile, padurile si apele, m-am intins toata spre inalturi, ca sa ma gudur pe langa soare si sa ma rasfat printre nori. Era asa o frumusete!!! Nu am mai vazut de multa vreme nori asa prietenosi ca cei de ieri. I-as fi luat pe toti acasa sa-mi fac din ei un pat cu baldachin in care sa ma bucur de odihna mult dorita (despre care tot pomenesc in fiecare zi). I-am lasat pana la urma acolo, la locul lor, salvand pe hard-ul sufletului imaginea aia, pe care mi-am zis ca o voi redeschide de cate ori ma voi mai simti trista sau singura.

Si de la atata bucurie, mi-a venit un dor de a o impartasi ... cuiva. Nu stiu de ce simt atata nevoie de a imparti egal si pe din doua trairile astea. E drept ca si necazurile le-as imparti, dar fara nici o urma de pacaleala, repet ca mai mult decat tristeti, visez sa arat cu degetul spre ... bucurii.

"Uite norii aia! Doamne, ce minune! Vrei sa vii cu mine acolo?! Aaaa, sunt norii tai? Ce frumos!!
Uite padurea asta! Cat as alerga prin ea! Tu vrei sa te odihnesti dupa atata fuga?! Fie. Ma asez si eu.
Uite campul ala! Dumnezeule, ce nesfarsita frumusete vie! Hai sa-l cu-treieram!! Si ce daca ar veni un pic de ploaie. Imi place.
Si mai uite si apele astea! Offf, e inca vara! Ne intrecem inot pana la malul celalalt?! Ha! Ha! Te-am pacalit. Nu cred ca rezist pana acolo, dar hai sa ne scaldam un pic si daca poti, du-te tu, dar ... intoarce-te!

... gata.

Vezi, ti-am dat jumate, dar fix jumate din bucuria mea. De ce "fix"?! Pentru ca nu mai vreau sa dau mai mult si nici mai putin nu pot, ca n-ar fi dupa sufletul meu. Asa ca, poftim jumatatea ta, sau pe a mea (nu are nici o importanta) si..."

Oooo, Doamne, ce nori frumosi!!!

Am realizat cat de mult imi lipseste muzica si cata nevoie am de ea.
Duminica, am incheiat sfarsitul de saptamana la munte cu o cantare. N-o mai facusem de mult. Chitara lui D. suna foarte bine, parca mai bine ca a mea. Pacat ca o tine degeaba. Poate se va apuca totusi sa invete macar 2-3 acorduri. Pe urma vine si restul. Copiii ma ascultau uimiti. Nu, nu performantele mele vocal-instrumentale erau motivul surprinderii, ci acea alta imagine decat cea cu care ma stiusera pana atunci. Am vazut-o pe D. emotionata in cateva randuri. Stiau putine din melodiile pe care le-am cantat - normal, sunt de pe vremea mea. Totusi, i-am simtit patrunsi. Nu mai mult decat mine.
Chitara are ceva al ei care si-a ocupat un locsor mic, dar definitiv in sufletul meu. Acordurile, pliate pe voce, pe versuri, ma poarta de fiecare data in locuri exacte, cu oamenii cunoscuti care au fost parte integranta din interpretarile scurse de-a lungul timpului. Si atunci, duminica, am trecut prin cateva amintiri, impartasindu-le o parte si dragilor mei prieteni.
Anii de gimnaziu, serbarile scolare, anii de liceu cu alte serbari si "Cantarea Romaniei", Cenaclul Flacara, serile din fata blocului sau din camera mea in care se adunau colegii, prietenii si ai mei in serile de iarna la o cantare, o ascultare si un suc, un vin sau un cozonac fierbinte... Cantecele compuse din prea multa dragoste, din prea mult patos, din prea multa fericire. Pe atunci nu stiam de tristeti... Mama, sorbindu-mi vocea, mangaindu-mi chitara, mainile, de fiecare data cand, iar si iar ma asculta, parandu-i o minune, eu ei, care nu avea pic de voce, eu, care il mosteneam pe el, pe tata, care asa, cantandu-i o cucerise in tineretile lor. Prietenul meu de atunci, cel caruia i-am inchinat muzici peste muzici si care parea tare mandru cand ma vedea pe scena, stiind ca multi susoteau prin sala :" asta e gagica lu' ...". Apoi camarutele din caminele politehniste, deopotriva pline cu gasca noastra si alte gasti, unde ma alaturam lui A. sau lui D. si cantam mai cu foc. Primul semestru al anului intai cu repetitii seara de seara in subsolul facultatii, ba cu trupa de la estrada, ba cu baietii din trupa rock. Balurile bobocilor la care ne manifestam rand pe rand, florile primite de la cate un admirator si senzatia aceea minunata ca fusesem pe scena pe care dupa producerea mea primitiva printre aparitiile altora, pe care intotdeauna i-am vazut cu mult mai buni ca mine, urca Iris, iar eu coboram in sala, la picioarele lui Minculescu, imi desfaceam parul strans de obicei, ca sa-mi pot zbuciuma pletele, peste care de sus cadeau stropi de vodca.
Ale tineretii canturi...
A urmat apoi plecarea Ei si in clipa aia am simtit ca nu mai am nimic - nici voce, nici dorinta de a mai atinge chitara... Nu m-am imbracat in negru, in ciuda barfelor lumii, dar am purtat un alt fel de doliu prelungit... pe perioada nedeterminata... fara cantari, fara bucurii ... Suspinam uneori cand nu era nimeni prin preajma, legand 2-3 acorduri care, amintindu-mi de toate bucuriile care se dusesera, incepeau sa sune fals, sa zdrangane, sa zgarie timpanul si ... liniste iar.
Alti ani, multi, au venit doar cu muzici pentru mine, in soapta, din ce in ce mai in soapta, ajungand sa nu mai fie decat cateva pe an, aproape deloc. Chitara ramanea in coltisorul ei, o stergeam de praf si ma ascultam in amintire.
De cand cu Marta, am mai reluat prietenia, dar nu mai e si nu cred ca va mai fi ce a fost niciodata.
Acum imi place sa-i ascult mai mult pe altii. Eu m-am cam pierdut cu voce cu tot in adolescenta, in prima tinerete. N-am cultivat cand trebuia si se cunoaste.
Ma bucur insa ca mai pot transmite ceva, chiar si asa..., cu greu si primitiv, atunci cand imi gasesc curajul de a ma exprima. Ma bucur daca de cealalta parte se vede o emotie, cat de mica, o bucurie a atingerii oricat de departe si oricat de nepotrivita a sunetului care pleaca de aici. In fond, asta e rolul muzicii: sa mangaie, sa fericeasca, sa aline, sa umple goluri si sa construiasca punti.
Din pacate, nu gasesc momentul potrivit, am pierdut corzile de rezerva, m-am ratacit printre amintiri in loc sa iau chitara in mana si sa imi umplu macar golul meu.
Dar cum duminica am facut-o pentru copii si i-am bucurat, poate o mai veni o alta dumnica, si a alta, si o alta...

Si pe muzici pentru suflet a scazut activitatea... Nu-i bine. Nu e deloc bine.

P.S. Copii, sa nu va suparati ca va fac copii! Voi sa stiti ca va iubesc! Nu mai stiu daca am apucat sa va multumesc pentru scoaterea afara din ... ale mele.

Cred ca ar trebui sa cresc. Imi doresc sa cresc. Nu in inaltime, nici atat in greutate, cat in minte, in educatie (poate) sau in libertate (sigur). Sunt constienta ca adesea ma port ca la 16 ani (ca la cei 16 ani de pe vremea mea) si ca ar fi cazul ca macar la 40 (mai am putin) sa ma maturizez totalmente. Din nefericire (maxima si dureroasa nefericire) habar n-am cum si de unde sa incep. Parca astept ca intr-o noapte sa-mi apara-n vis o lista cu ceea ce trebuie sa fac, sa spun, sa gandesc si sa simt ca sa fiu in sfarsit cum ar trebui sa fiu. Dar..., cine stie daca se va intampla asa o minune (cred ca nici la 16 ani nu credeam in asa ceva...) . Concluzia: sunt mai rau ca atunci, pare-se. Mai dureros e ca neputinta asta de maturizare atrage dupa sine destule suferinte, destule umilinte, destule...

Poate ca si in exprimari ar fi cazul sa cresc..., stiu si eu... E de asteptat ca de departe sa se vada altfel decat de aproape, desi stiu ca sunt oameni care pot pricepe bine orice fel de exprimare (de la puerile, ca a mea, la extrem de superioare). Bine ar fi sa nu se vada totul ca la tipar (pe dos). Anumite lucruri sunt chiar limpezi si mai mult decat curate pentru a se lasa intoarse cu susul in jos sau cu dreapta la stanga.

Sau sa ma opresc din orice fel de exprimare? Am mai incercat. Nu ar fi prima data. E greu si asa exprimand, tacand insa e ... si mai greu.

D-aia ma intorc si zic: "tare as vrea sa dorm somn adanc si lung de regasire sau de gasire, daca o fi sa fie..."

Mi-as dori sa ma culc si sa dorm asa..., macar 1 an..., in care sa se rezolve toate cate sunt de rezolvat.

Am coborat cu insarcinari de serviciu pe la vremea pranzului, calmandu-mi astfel dorul de aer si soare. Doar ca aer..., cam nu prea, soare insa din plin. Intorcandu-ma de la intalnirea de afaceri (ha!ha!), mi-au iesit in cale trei florarese. Doua mai cu stare, urmarind trecatorii din dosul tarabelor incarcate cu culori si miresme, una, mai de jos cu cateva galeti in fata, intinzand buchete gata pregatite oamenilor grabiti. Ceva le asemana pe cele trei precupete: floarea soarelui.
Toata lumea care ma cunoaste stie ca ador floarea asta, iar cei care nu ma cunosc, pot intelege dupa semnatura. Dincolo de sentimentele contradictorii pe care le-am trait in ultimul timp in legatura cu dragostea mea fata de acest simbol, floarea soarelui ramane ceva oarecum sfant, comoara nepretuita de nimeni altcineva, pe care incerc eu si numai eu sa o pastrez in cufarul cu ganduri si sentimente rare, ferite de umbrele lasate de cei de la care nu mai am pretentia de a pricepe ceva.
Ma intorc. Am asistat la o scena care mi-a lasat un gust amar.
O doamna bine, se tocmea cu sarguinta pentru a obtine un pret bun la un buchet de... un buchet de..., de floarea soarelui. Nu am auzit cat costa si nici nu ma intereseaza. Creierul meu a retinut doar ca floarea soarelui avea un pret, care nu era pe buzunarul cuconetului si ca urma sa fie luata intr-un final acasa la... aceea.
Mi-a venit sa plang.
Mi-am zis: in primul si-n primul rand floarea soarelui nu e de vanzare. Floarea soarelui nu se transfera de pe taraba, in casa uneia care se vedea cat o pretuieste. Floarea soarelui se seamana, se uda si se pliveste (atat cat poate gradinarul sa o faca), iar ea creste, infloreste, se coace bine si se culege.
"Cucoana, pricepi, floarea soarelui nu are pret (cum sa te mai si tocmesti?!)?"
Cine stie, o aduna de pe campurile ei pline de soare, dar numai cine stie. Si cine o iubeste cu adevarat o seamana in gradina si se bucura de ea de la primul rasad pana la maturitate. Cine nu..., se multumeste cu imitatia de pe taraba si are parte de ea doar o zi, doua, pana se cloceste apa din vaza.
"Inteles, mai doamna?!"
Asa! Uite ca am i-am zis-o! Parca ma simt mai usurata! Oricum nu a priceput nimic.
..........

Vine el anul viitor. Abia astept sa-mi umplu curtea de flori si de soare. Pacat ca nu pot sa-mi cumpar un camp, dar cand o sa ma fac eu mare..., o sa-mi iau unul si o sa-mi fac si o sera pe jumatate din suprafata lui, ca sa am si iarna ... SOARE!!!

Dupa asemenea aberatii scrise ieri, recitite azi si uitate maine, ar fi cazul sa iau o gura de aer. "Ingineria" sufoca uneori... Nu inteleg nici eu cum de ma automutilez asa cu drag uneori, inginerindu-ma. Paradoxal, chiar imi face placere.
Sufletul meu vrea acum altceva, ceva tare departe de stiintele exacte. Sufletul meu vrea macar un pic de poezie.
D'aia ma voi duce degraba la aer, la soare, la ... o inghetata ;) .
Vine careva?
Ha! Ha! Mi-a tunat un gand haios:
Cum ar fi ca intr-o zi, la o ora stabilita foarte exact, toti oamenii sa iasa pe strazi, in parcuri, pe campii la o inghetata?! Tare misto!!! Aaaa, unii vor bere? Bine, fie si bere. S-or intelege ei intre ei - mancatorii de inghetata cu bautorii de bere. Soare sa fie!!!
A zis cineva ca BAT CAMPII?
Asa o fi... Caldura, domnule, caldura asta e de vina.

Aiureli ingineresti

Pentru evitarea conexiunilor cu intensitate tinzand catre zero, strabatute de bruiajele regresului sau progresului stiintei, m-am avantat in cautarea unor noi variante, bazate pe calcule de optimizare sustinute. N-a fost usor, dar am staruit in cercetare si mai cercetez inca, asteptand aparitia rezultatului - cu atat mai impunator cu cat atesta o evolutie pozitiva. Curenti si campuri de toate tipurile vibreaza continuu si alternativ, iar undele pulsatorii se propaga nestingherite de nici un obstacol, de nici o bariera. La intervale egale de spatiu si timp senzorii de proximitate avertizeaza prin semnale acustice si luminoase aparitia unor zone de maxima intensitate ce nu pot fi trecute fara riscuri. Acea partitie a elementului suflet, inca functionala, pentru care de altfel a fost conceputa aplicatia nu mai are performantele "noii generatii", iar tehnologia senzoriala ii prinde bine spre a nu depasi limitele ce i-ar putea aduce stingerea definitiva a tensiunii si intensitatii specifice, direct proportionala cu factorii de mediu si invers proportionala cu constanta de reflexie si refractie notata cu simbolul "C".
Din formula dedusa si apoi verificata atat fizic cat si matematic a rezultat expresia "Principiului 1 al conexiunii alternative" care urmeaza a fi aplicata in practica si demonstrata prin reducere la absurd. Se presupune ca... Rezultatul?!
...
... la fel de alternativ (pozitiv / negativ)

Multumiri celor care au contribuit activ sau pasiv la descoperirea principiului mai sus enuntat, precum si la pregatirea sesiunii de referate si comunicari ce urmeaza a avea loc in perioada iulie - august a.c.

E iar duminica si iar... ca duminica... De ceva timp ma tem de sfarsiturile de saptamana atat de mult incat vinerea la 5-6 pm., as vrea sa fie iar luni la 5-6 am. Dar nu am dobandit inca puterile acelea de zane ca sa ridic doar bagheta magica si ... gata schimbarea.

Si daca e duminica, e munca, e pustiire, e zbaterea de a gasi stropul de tihna, de bucurie, de pace.
Am permanent mii de lucruri de facut si din ce in ce mai permanent nu mai reusesc sa mai fac nimic (sambata si duminica). Casa ma asteapta cu atatea cate mai sunt de aranjat. copilul cu atatea cate vrea sa facem impreuna, mintea mea cu atatea cate mai vrea si ea sa citeasca, sa asculte, iar... sufletul meu nu indrazneste sa mai sufle nimic. Pai cand e atata nevoie de mine si eu raman neinsufletita... Ce sa mai ceara si biet sufletul asta?! Si mai cu seama cand stie ca mare lucru nu-i mai pot da. Ba, uneori, apropiindu-ma de el, inca ii mai sec din putinul de bucurie de care tine cu dintii ca sa nu moara.

Zilele trecute imi pregatisem 3 carti despre care sa scriu pe "vremuri..." , ma rog sa transpun acolo vreun pasaj si sa trimit la niste cronici bune: "Cartea cu Bunici"- Humanitas - volum coordonat de Marius Chivu (pe care o citesc cu Marta), "Povestiri despre om dupa o carte a lui Hegel" - Humanitas - Constantin Noica si "Amor intellectualis - Romanul unei educatii" - Polirom - Ion Vianu. Bineinteles ca nu se vede (inca) nimic. Habar nu am cand si daca se va vedea. Adevarul e ca m-am apucat sa postez, dar parca tot eram nehotarata asupra pasajelor pe care as fi vrut sa le redau. Sunt prea multe. Si cum se intampla adesea cand vrem mult deodata si fie nu iese nimic, fie rezultatul este unul "praf", probabil ca asa va fi si de data asta. Iata, deja nu-mi mai vine sa mai scriu nimic.

Pe colturi de ziar, neavand la indemana vreun caiet, vreo agenda, mi-am facut cateva notite (de jurnal) joi si vineri, cand, ajunsa acasa ar fi fost programat sa scriu... Sunt si ele pe aici, pe undeva. Se intelege ca nu au mare importanta, cum nimic din ceea ce apare aici nu are nicio importanta. E doar un soi de terapie, o modalitate de linistire prin revarsarea gandurilor, un NIMIC pe care, incercand sa-l scot din mine, traiesc cu speranta ca am pastrat binele si m-am curatat de rau si in felul asta o mai pot duce o vreme... Mare prostie!!! Enuntand NIMICUL, oferindu-l sub titulatura "asta e NIMICUL meu de care vrea sa scap", nu fac decat sa demonstrez ca-s eu insami NIMIC. Daca nu as fi astfel, as oferi o oarecare "consistenta" o "valoare" oricat de infima ar fi aceasta, dar CEVA, nu NIMIC.

Si uite cum jurnalul asta a mai cantarit inca o tona de prostie si azi...

Asta sunt!

Ba nu, nu-s asta, ci asta ma complac sa fiu.

Rusine, mare, mare rusine!!!

Am de gand sa-mi asortez verdele esarfei cu muschiul pietrei si indigoul dantelei cu rugina fierului... Transparenta sufletului se va pierde in umbrele cetatii, iar lumina cerului va invalui (poate) intunericul gandurilor... Si daca nu va fi loc pentru o sedere, voi cauta alt loc pentru o citire, o scriere sau pur si simplu o privire, undeva, in valea dinspre izvoare... Sunt si acolo pietre pentru calatori obositi ca mine.

E atat de trista cautarea asta a racorii si pactul cu norii, cand ma invatasem una dintre medaliatele cu Soare. Asta a fost demult, tare demult... De ce oare nu-mi intra odata in cap lucrul asta?!

De ce?

Noapte luuunga, luuuunga... M-am trezit mai devreme ca de obicei. Asteptasem sfarsitul asta de saptamana cu sufletul la gura, rugandu-ma de meteorologi sa anunte vreme buna (fara ploi) ca sa plec. Undeva... Oriunde... Cu bicicletele, cu instrumentele ( de cantat sau de desenat), cu Noica si cu camera de fotografiat. Am ochit de ceva vreme un loc "special" si am tot facut planuri si schite cu drumurile care ne-ar putea purta pana acolo.

Planurile s-au rasturnat in gol inca de ieri. Sarcini de serviciu pe care le-am carat cu amandoua mainile aseara, tarziu, prin aglomeratiile metrourilor si trenurilor de vineri. Si nu atarna atat greutatea bibliorafturilor, cat forta translatata si amplificata, nicidecum descompusa, a apasarii la nivel superior a unor "exprimari" ce-mi fura transmise clar si la obiect. S-a dus, cel putin azi, orice iesire in afara celei pana la piata si-napoi.

....................

Si ca si cum nu-mi erau mintea si sufletul suficient de incarcate, m-am trezit cu un dor de Sinaia MEA care-mi roade deja toate gandurile ramase. Ma uit de vreo jumatate de ora la poze si nu-mi vine sa cred ca doar cu atat am ramas, sau mai exact sunt pe cale sa raman, din tot ceea ce a insemnat Sinaia MEA. Nu-mi vine sa cred ca Ei locuiesc acum la 2 km de casa lor, ca zidurile alea de piatra nu mai aud pe nimeni de aproape 2 ani, ca in curand alti oameni se vor bucura (cine stie in ce fel) de ceva ce am crezut ca va ramane pentru totodeauna al Lor.

Ma urasc cumplit pentru ca nu am fost si nu sunt in stare sa fac ceva si sa-mi tin promisiunea facuta mie insami si nu altcuiva (nici macar lor) de a pastra si ingriji casa aia. Ma ocarasc pentru ca nu am taria sa ma duc macar sa o curat, sa o fac "boboc", sa smulg iarba dintre pietrele terasei cum ii placea Lui, sa mai dau o vopsea lemnariei cum ii placea Ei, un var, o curatenie, sa ... Offffff... Nimic nu sunt in stare... NIMIC. Ma simt atat de vinovata si atat de rea. Un om bun ar fi stiut cu siguranta ce are de facut si nu si-ar fi batut joc de singurele urme pamantene ale vietilor lor. Iarasi Offfff!!!!!

Ma gandesc cateodata ca nu merit nimic, nimic bun, cat timp nu-s capabila a ma achita de indatoririle mele supreme. Da, da, supreme. Cum de ma plimb, cum de mananc, cum de respir, cand... Cum indraznesc sa sustin ca ii iubesc pe Ei, cand ii pierd prin tot ceea ce nu fac si cand nu pun pret corect pe viata lor care fuse si pe amintirea lor care va fi?! Sunt atat de...

Cateodata mi-e rusine de copilul meu (asta ramas aici si fata de care incerc sa fiu cat mai fara cusur). E inca mica. Doamne, cat ma va judeca probabil mai tarziu... Si n-am sa am curajul sa suflu ca nu am avut incotro, ca nu am stiut de una singura sa le mai rezolv pe toate, ca nu am avut mintea intreaga, sufletul complet...
"De ce?!" , parca aud de pe acum.
"Pai..., mi-e rusine sa recunosc de ce... Fiindca nu am fost atat de puternica cum ar fi trebuit sa fiu, fiindca nu am fost o fiica buna, o mama buna..., poate ... o sotie buna. Nu, nu, aici la urma am gresit. Cred ca am fost PREA o sotie buna si... de acolo s-au tras toate, de acolo m-am pierdut sa mai fiu toate celelalte la cotele cerute, la cotele superioare. Si de acolo nu mai stiu sa ma intorc inca, nu mai stiu sa gasesc drumul spre MAMA BUNA, FIICA BUNA, ... om bun...

...............

Gata. Trebuie sa-mi "pregatesc agenda":

-piata (cumparaturi)
-librarie (1 mie, 1 ei)
-bucatarie (de toate pentru toti)
-birou (oferta de buget pentr ei)
-gradina (flori, animale pentru Marta)
-odaita (o carte, o muzica sau o scriere pentru sufletul meu, daca s-o mai putea ... la noapte)

Iar maine? Sa traim pana maine! Sa fim sanatosi!
Doamne, vezi-ne!

.........
.........

Intre timp, tot scriind la in jurnal, ba pe "blogul de doi bani", Dumnezeu cred ca m-a auzit si mi-a soptit ca daca ma misc repede, fuga-fuga la piata si fuga-fuga acasa, si daca imi mut restul agendei de azi pe maine, si daca renuntam la carti, putem sa fugim azi la Sinaia. Sa le duc si Lor niste "flori de la Ploiesti" si sa ajungem pe la 4.30 la Castel. Doar pe "acasa" nu cred ca-s in stare sa trec, asa ca ne vom intoarce cu un tren de noapte.

Si cand ma gandesc ca am fi putut ramane acolo si maine... Inchei tot cu "Offfff!", ca off asta inseamna, un fel de incheiere.

In tristetea aproape fatala ce ma bantuia, am inchis ochii si m-am rugat. M-am cufundat o vreme in liniste si pace, acolo unde ma mai gasesc, regasesc asa cum ma cunoscusem candva si cum ma intelegeam bine cu mine. Am stat amandoua, R. si r. tinandu-ne de mana, ne-am privit in ochi, toti cei patru ochi amestecandu-si lacrimile de transparente diferite, doar ca... a durat putin fata de cata nevoie avem una de alta...

Am deschis ochii. Nu mai stiam care dintre cele doua se intorsese - R. sau r. ?!

O pereche de pescarusi fericiti patrula gradina. Se trezise si familia de randunele. O gasca de vrabii guralive se infiltra cu tupeu in corul pasaresc. Era totusi o armonie mangaietoare de zori.

Asa treaza si asa, aparent vie, am auzit o voce, o chitara, ca prin vis totusi... "Why Worry..." Ultimele acorduri ar fi vrut sa ramana la mine doar ca nu stiam sa le opresc, sa le chem... Muzica se termina si aceeasi voce, de asta data mai in soapta, rosti:

Iti doresc sa te poti scrie, desena, inventa, compune si, de fapt, construi mai departe, intr-un fel care sa ti se para -- suficient de reconfortant si linistitor -- ”de la capat”, ”de la zero”, felul acela in care ne scriem, din cand in cand, asigurandu-ne pe noi insine ca ne mai putem naste o data, precum pasarea Phoenix, innodand nasterea asta cu firul care ni se parea pierdut.

Gata, eu ti-am dorit acum asta sincer! Acum, fa-o!

Mi-am amintit ca scrisesem seara ceva in jurnal, ca imi strigasem acolo oful, ca ma rugasem si ca intinsesem mainile in semn de "ajutor!", dar ca le coborasem indarat, invatata deja sa nu mai fie nicio mana dincolo, care sa ma ridice din ghemuire. Doamne, am ajuns sa am halucinatii grave! M-am bucurat insa ca mai puteam visa frumos..., macar o vreme... asta dupa ce imi pusesem interdictie la visare. Si ca sa fie visul implinit, dar si ca sa-i raspund celui din vis la indemn m-am programat ieri la o plimbare spre gara, pe jos, asa, ca in vremurile bune...

Era dupa ploaie, iar Cismigiul roia de indragostiti de toate varstele. Canta fanfara militara. Barcile se intersectau pe lac si se strecurau pe sub poduri si apoi pe sub salcii purtand dragostea pe ape. Pasarile "rare" pareau destul de indiferente, ascunzandu-si bine suferinta pricinuita de ingradirea libertatii. Copii..., multi copii... Si varstnici frumosi, aproape la fel de multi precum copiii.

M-am bucurat ca m-am bucurat :) de povestea asta.

M-am bucurat ca mi-am putut masca lacrimile din adancuri si ca mi-au inteles si ele ruga de a sta acolo, dosite.

M-am bucurat lasandu-ma infiorata de trairile altora si de frumusetile pe care le gustau ochii si urechile mele.

M-am bucurat destul de complicat pentru niste bucurii atat de simple.

Mai vreau!!! Poate ma mai incumet si azi...

Ma voi mai scrie pe un sfert de pagina incadrata intr-un chenar cu ramuri de salcie in tonuri fluide de verde crud pierzandu-se in griuri delicate si luciri metalice de ape.

Cand ma voi gasi intreaga, voi face publica lansarea.

Mi-as dori (chiar foarte mult) sa pot fi alt fel. Macar... un pic mai desteapta. Macar atat. Sau macar un pic mai ne-simtitoare (ar fi culmea sa zic "nesimtita", caci vorba asta intra in cu totul si cu totul alt "registru sonor"). Si mi-as mai dori sa nu mai plang. Ba..., sa plang numai de fericire. Sa plang oricat de putin, dar NUMAI DE FERICIRE. Si mi-as dori sa nu inteleg acele lucruri care, intelese, dor. Asta ar insemna ca in loc sa-mi doresc sa fiu mai desteapta, sa-mi doresc sa fiu chiar mai... proasta? Nu. Asta nu! Stiu ca asa as fi mai iubita (poate). Multi mi-o tot repeta ca de "destepte" nu are nevoie nimeni. Doar ca..., una peste alta nu-s nici asa, nici altminterea. Plutesc undeva, departe, perpendicular pe linia orizontului, acolo unde am coborat din cer si intru in pamant sau ma inalt, cu varfurile picioarelor infipte in pamant ca sa ating cerul. E o plutire pe verticala care nu aduce nicio bucurie. Aaa, mi-am amintit inca ceva: mi-as dori sa nu fi fost, sa nu fi fost, dar sa fiu de acum. Sa ma inventez acum de la zero, sa ma scriu, sa ma desenez, sa ma compun asa cum mi-as dori sa fiu si nu sunt...
Din nefericire... "mi-as dori", in loc de "imi doresc" nu prea are putere.
Din fericire pentru altii, nu-mi mai doresc NIMIC.
Astept sa imi doreasca candva cineva ceva.

De cand cu "noul meu proiect" menit sa-mi tina de urat pe vreme de furtuni, in pustiul noptilor, in parasirea zilelor si sa-mi umple timpul mort, am impletit atatea ganduri de ieri si de maine... I-am strans pe toti de prin albume, cutii, pungi, sertare, geamantane, i-am curatat de tot ce ar fi putut sa le imprime cea mai mica deviatie a imaginii si i-am inramat rand pe rand. Se intelege sau daca nu, trebuie sa spun raspicat ca am avut dialoguri prelungi cu fiecare in parte. Celor care nu au apucat sa ma cunoasca, m-am prezentat mai intai si le-am vorbit despre mine cat am putut de bine. Da, lor mai cu seama, nu as vrea sa le fie candva cumva rusine cu mine. Au fost si ei "cineva" pe lumea asta si ar fi pacat ca una din neamul lor sa le faca numele de ras taman cand sunt in lumea ... cealalta... Ei, avantajul meu e ca am sapat adanc in timp si stiu multe despre fiecare, despre ce-i convenea si ce nu, asa incat sa ma pot "decora" corespunzator. Cu ceilalti, cei "foarte ai mei", iubitii si nepretuitii care m-au cunoscut si cu care am stat mai multi sau mai putini ani unii langa altii, cu ei convorbirile nu se sfarsesc niciodata. Ei stiu si vor mai afla despre mine ori de cate ori raman numai cu ei, din ce in ce mai des si mai mult "numai cu ei"... Lor le tot repet despre bucuriile (tot mai putine) si tristetile (tot mai multe), despre neputinta mea de a ma desprinde de aici si despre dorinta mea imensa de a o face. Ei stiu dorurile mele si simt ca pun aripa langa aripa ca sa-mi pregatesca culcusul cald pe care il tot visez. Mai am una alta de aranjat pe aici, inclusiv albumul asta pe care daca nu-l termin eu, chiar nu mai are cine sa-l faca si copiii si nepotii si stranepotii nu vor mai avea la cine sa viseze si pe cine sa inrameze si cui sa-i mai scrie un gand in ceasuri de singuratate.
Scriu si parca deja sangele incepe sa se evapore si carnea sa se topeasca, iar sufletul sa prinda el insusi aripi spre a-si lua zborul.
Numai ca... mana cea mica si calda ma prinde de aripa dreapta si ma cheama la culcare. Sarutul ei il simt ca-i de "aici" si ca inca are puterea sa le inlocuiasca pe toate celelalte de "dincolo".

Am cateva vorbe tare importante cu Ei, dar nu mai pot sa le spun acum, caci trebuie sa-mi iau viata in serios, sa-mi trag sufletul indarat si sa ma odihnesc pana maine.

Noapte buna!
Noapte buna si tie, Doamne si ai grija de noi si de Ei!

Sambata rece.

Caldura manutelor ei atingandu-mi fruntea spre alungarea durerii, a buzelor ei lipite de obrazul meu, a sufetului ei cuibarit langa al meu. Frig afara, frig inauntru. Doar bucataria a nadusit ceva vreme in mirosuri de mancare si prajituri. Oboseala multa. Sfarseala. Un dram de odihna. Din nou frig in odaita aerisita.

Si din nou manutele ei linistindu-mi frisoanele. Somn redus la minute de vise si lacrimi. Tot treaza e mai bine. Caldura paturii de lana. Inca putin. Inca putin. Asa, fara vise, fara somn, doar cu inca putina caldura.

Manutele ei implorand sa iesim. Unde? Muzica sufletelor noastre, muzica ultimului concert din vara asta razbatea de departe. In aer liber s-au gandit ei, artistii nostri dragi sa bucure mai multa lume. Nu-s invatati oamenii cu asemenea bucurii. Ce trist! Ce frig! Vantul umflandu-ne rochiile neinspirat alese, prea vaporoase... Salul neputand sa acopere umerii si spatele, ne izola doar de piatra parapetului unde ne gasiram loc. Frig. Doar palmele se incalzeau aplaudand. Cam scurt, insa. Am mai fi vrut. Si ce daca as fi ramas tintuita de vant, macar in suflet se mai incalzise. Muzica are puterea asta. Face sa clocoteasca sangele in adancuri si sa mangaie sufletul bolnav.

Iar manutele ei strandandu-le pe ale mele. "Hai acasa, ca te incalzesc eu!" "Facem un ceai fierbinte cu lamaie multa si gata cu frigul." Acasa insa..., acasa e frigul cel mai mare. Ghetarii s-au instalat ca si cum ar fi lumea lor aici. Nu, nu-i chiar frig de iarna, ci frig de cavou. Aici ceva nu se mai incalzeste parca niciodata.

Manutele ei vor ramane calde mereu si vor fi gata oricand de o mangaiere.
Doar manutele ei...

Noapte buna, mica mea! Maine ma voi trezi, sper, mai calda si am sa te tin eu, de asta data in brate. Iarta-ma ca azi nu am putut. Frigul asta... Doar frigul asta e de vina... Stiu ca tu nu m-ai pomenit sa am probleme cu frigul, dar, asa se mai schimba mamele cu varsta. Nu, inca nu am imbatranit, doar azi a fost o zi mai... de toamna...

Azi e Dragaica, sarbatoarea de Sanziene si ziua lui tata. Ploua ca toamna, e intuneric si trist. Totusi, mi-am amintit ca:

iubesc ploaia (desi a murmurat a pustiu toata noaptea pe acoperisul de deasupra mea)
iubesc si toamna (si o astept, daca tot nu mai inseamna mare lucru vara asta)
iubesc sanzienele (pe care le-am luat de la o batranica frumoasa si care s-a minunat ca stiam de sarbatoarea asta. Abia astept sa i le pun Martei in apa baii de diseara si ... cine stie, poate si mamei ei..., in amintirea vremurilor bune)
si-l iubesc si pe TATA (da-i-ar Dumnezeu sanatate si ani cat mai multi!)

.......

Ma obosesc perdelele astea de la geamuri. Ochii mei vor sa le traga si nu pot. Dincolo de ele e asa un acoperis lucios, caramiziu, mai inchis acum de la ploaie, purtand doua cosuri carpite de caramida si tabla, ca lipit de culmea lui, e zidul in caroiaj al Nationalului, sprijinind ultimele etaje ale Interului. Pacat ca nu e clara imaginea asta... Fara carpa asta sintetica la mijloc, as vedea si picurii de apa cereasca.
O sa intorc capul din cand in cand catre stanga, unde fereastra MEA sta cu perdeaua trasa in margini, doar ca aici... :( sunt numai geamuri comuniste in dosul carora oamenii Procuraturii rascolesc hartoage si butoneaza printre cafele cat e ziua de lunga. Nasol.
Prefer ferestrele colegei mele, chiar si cu perdelele lor incomode...

.........

"La munca, doamna, ca doar nu va plateste cineva ca sa cascati gura pe geam!!", a zis ingerasul meu suparat ca nu sunt om serios.
" Iertare! N-am vrut. Promit ca nu o sa mai fac. Nuuuu! Asta nu pot sa promit. Ma apuc de treaba, dar lasati-mi ochii sa mai fuga si p'afara! MULTAM!"

Duminica aproape incheiata.
As numi-o "o duminica de ganduri si poezie"... Nici gandurile nu-s o raritate, nici poeziile de suflet. Noul vine din trairile rezultate, din meditatiile rodnice (sper), cu planuri mai multe de viata noua si cu Lumina. Ma feresc sa mai rostesc... "Soare". Imi provoaca o suferinta prea mare cuvantul asta. Prea mare... As vrea sa il pastrez doar inauntru si sa caut sa ma bucur dimprejur de lumina si ... atat. De lumina, de poezie, de viata, impartasite toate celor care simt deopotriva cu mine sau ramase pe veci neimpartasite celorlalti. La urma urmei nu toti oferim la fel, cum nu toti primim la fel; nu toti rostim la fel, cum nu toti ii intelegem pe ceilalti la fel... (E asa lunga lista asta... ) Exprimarea unui individ e parte din el, il caracterizeaza, reprezinta un dram din multitudinea bogatiilor sau, de ce nu, a saraciilor sale. Iar "sarac in exprimare" nu inseamna "sarac in simtire".
Nu mai departe eu... Sunt clipe in care ma revars in exprimari multiple, vorbe, muzici, imagini, mai mult sau mai putin inspirate si bineinteles, totdeauna fara pretentii de "elita"... Alteori ma culcusesc in taceri: uneori de teama, alteori din neinspiratie, alteori din lipsa de concordanta dintre trairi si puterea de exprimare. Aleg atunci sa tac si sa astept. Nu, nu sa astept minunea ca cei de dincolo sa priceapa ceva (nici n-ar avea de unde), dar... astept o alta clipa, in care de undeva din mine sau din afara mea sa scapere scanteia care sa nasca valvataia, "rostirea". Sigur ca asta se poate intampla sau ba.
Totul, absolut totul pe lumea asta este relativ. Un lucru singur e sigur si definitiv. Am "aflat" ieri despre asta, ca si cum nu ar fi trebuit sa fi stiut deja demult... Intr-un fel era in mine, dar parea prea apasator a recunoaste, prea trist poate a fi fost deja cunoscut "marele adevar". Am meditat si am fost de acord ca e drept, apoi am tras concluzii pornind de acolo si ducandu-ma catre maine, catre raspoimaine, catre peste ..... cativa ani sau peste foarte multe secole... Ei bine, singurul lucru sigur pe lumea asta este moartea. Si parca, nu stiu de ce, as fi vrut sa nu fie chiar asa sigur... Sa fie viata mai sigura si sa fie si dragostea la fel de sigura (viata si dragostea fiind interdependente, se intelege, dupa cum zice sufletul meu) si sa stiu ca dureaza muuuult, mult si bine... fara nicio teama ca intr-o zi n-ar mai fi, n-am mai fi...
Dar uite ca "a trebuit sa aflu" si a trebuit sa ma trezesc ca: "Mai femeie, bagati mintile in cap si fa ceva cu viata asta a ta, odata pentru totdeauna si nu te mai pierde in rahaturi de visari si de iluzii ca ai sa te trezesti ca a trecut timpul pe care l-ai avut alocat aici si... "

M-am gandit adesea cat de usor se poate pacali (ca sa nu zic minti) pe net. Azi, dar nu neaparat azi si nu musai dintr-un motiv anume, mi-a revenit gandul.
Se incepe cu un nume, se continua cu o poza, apoi cu un comentariu, cu un text, cu un email si uite cum se poate compune o intreaga poveste a unei fiinte, a unei vieti, a unei iubiri chiar. Da, sunt oameni care pot ajunge sa se indragosteasca de o iluzie, de ceea ce cineva mai mult sau mai putin iscusit reuseste, cu intentie sau in joaca sa faureasca. Nu vreau sa vorbesc, nici macar sa gandesc rau despre nimeni. Azi am pornit pur si simplu cu gandul de la mine, de la propria-mi poveste, de la propriile-mi iluzii sau de la cele pe care le-as putea alimenta altora. Azi am pornit de la cat bine si cat rau poate genera virtualul. Iata!
Numele meu "pe net" este fie Roxana, fie Roxana Creanga, fie Floarea Soarelui, fie simpla prescurtare intr-o initiala mica "r." sau mare "R." Lucrurile variaza mult in functie de inspiratie, de starea sufleteasca.
Imaginea mea?! "Avatarul"? Ei bine, in genere sunt pozele mele, sau imagini care intotdeauna exprima ceva, "ma rostesc", spun unde sunt, cu ce ma ocup, in ce ape ma scald, etc., etc. La fel de bine as putea oricand sa-mi pun poza unei frumoase, unei zane, unei domnisoare...
Textele mele? Scrierile? Sunt pura si simpla exprimare a gandurilor pe care le izvoraste mintea mea, atat cat poate, atat cat vrea. Corect am spus, caci uneori nu poate mai mult, alteori se incapataneaza sa nu vrea mai mult. Eu o cunosc deja si am inceput sa o inteleg. E o minte cu capacitati medii, dar destul de cuminte fata de ce s-ar cere uneori de la ea (atunci se incapataneaza sa nu vrea). Si de bine ce o inteleg, nu-i cer nimic mai mult, aici. Dar mintea mea, izvoratoare de texte, ar putea sa ia si pauza ori de cate ori ar vrea ea, fara sa se prinda prea usor cineva. Si ar comanda doar "copy" - "paste" si de restul s-ar amuza. Nu ar fi nimic rau in asta. E un fel de "lege nescrisa a netului".
Si uite cum, de la nume, la vorbe, as putea face o gramada de giumbuslucuri. Doar ca nu-mi vine. Nu simt nevoia. Simt insa uneori alta nevoie, aceea de a ma ascunde si asta nu atat din placerea de a nu fi gasita, cat din sentimentul ca "asa se cere".
E mult mai bine sa se creada ca esti fericita, chiar si daca esti sfasiata de suferinta, e la fel de bine sa te dai zambitoare, desi plangi de zile sau de ani, e cu atat mai bine sa pari frumusica, chiar daca numai tu stii ca nu mai vrei sa te vezi in oglinda si, de ce nu, e extrem de bine ca unii sa creada ca esti o prada usoara, cu toate ca tu stai bine infipta in groapa realitatii vietii tale, de unde... cin' sa te mai scoata? Asa, recunosc, cu tristete, cu durere chiar, dar nu cu rusine ca pacalesc atunci cand trebuie si pot pacali frumos pe toti acei ce au nevoie de pacalelile mele. Aici, "pe net" fac si ce vor altii, numai sa fie ei fericiti. Din pacate, insa, cred ca pacaleala cea mare o indura si ei, deopotriva cu mine. La ce ajuta o minciuna? Cat de trainica e o poveste fortat tesuta din iluzii aproape dictate?
"Sunt frumoasa, sunt extrem de tanara, sunt cea mai inteligenta si foarte sanatoasa. Traiesc numai din bucurii si le ofer cu draga inima orisicui." HA! HA! Fericiti-va!!! Nici ca va va mai fi dat a intalni asa o raritate.
Dar..., ma iertati ca va intreb: cat timp mai ramaneti pe aici? Aaa, v-ati mutat? Pai va rog sa ma anuntati ca sa stiu sa-mi iau si eu firea pe mine si sa-mi lepad mastile si valurile de pe trup. Offf! Greu a mai fost!
Acum sunt eu! Nu va uitati, ca n-are sa va placa! Sau daca chiar v-ati convins ca nu mai vreti iluzii, cautati-ma in alta parte! Aici ba-s eu, ba-i alta...

Eu, cea
potrivit de frumoasa, potrivit de urata,
potrivit de tanara, potrivit de batrana,
potrivit de desteapta, potrivit de nestiutoare,
potrivit de buna, potrivit de rea,
potrivit de fericita, potrivit de trista,
Eu sunt afara, departe de aici,
acolo unde numai lumina Soarelui
ma poate descoperi
asa cum sunt
Eu.

Iar Eu, cea VIE (inca) sunt doar Roxana, cu majuscula. Si sper ca tot cu majuscula sa raman si cand n-oi mai fi.

O, Doamne!! Simt ca-mi crapa ceva in adancuri sau in inalturi!!

Cand tocmai ma pregateam sa renunt la tot, in capul listei fiind mult dorita "intalnire" cu Oana Pellea de azi, cand chiar si amaratele astea de bloguri ma tot uitam in "dosuri" sa vad cum sa le inchid, fara a pierde insa amintirea lor, cand tocmai am expediat "cererea" de plecare in tara aceea..., unde stiu cata suferinta am indurat si facandu-mi o groaza de ganduri si planuri pentru Marta, cand pierdeam totul si pe toti parca deodata..., am primit un mail de la cea pe care, la fel ca si pe altii, am crezut-o "in retragere".
Incurajarile ei si invitatia de a trimite cateva texte la o anumita adresa... m-a facut sa zambesc, intr-o lupta crunta cu durerea asta cumplita de cap. "Texte"?! Draga mea, nu ma indemna la penibil! Scrierile mele sunt chiar "texte" pe care nimeni nu le poate lua in seama. Apoi, oamenii care trimit acolo sunt valori, sunt talente reale, sunt "oameni cu scoala", nu pseudo..., nu prapaditi de doi bani. Nu unii ca mine care "varsa" randuri peste randuri in disperarea singuratatii lor, in speranta ca ar vedea cineva, de undeva sau de candva, pentru a le face surpriza asteptarii la un colt de strada, sau a invitatiei la o cafea sau a unui telefon pe neasteptate.
Bucuria pe care mi-ai pricinuit-o e aceea ca tu esti inca destul de aproape de mine si ca ma consideri "importanta pentru tine". Mai e o farama de om care ma considera importanta. De ce oare nu mi-e de ajuns?! Poate ca ar trebui sa reusesc sa fiu eu insami importanta pentru mine, altminteri... "duce-m-as si m-as tooooot duce". Si ... eu importanta... niciodata!! Asa ca, uite cum nici numele nu stiu a mi-l purta cu cinste. (numele meu inseamna "zori de zi" sau "cea stralucitoare", dupa cum a aflat un prieten drag si pe care il tot dezamagesc).
Dar, de unde oameni buni atatia zori cand doar apusurile se mai vad peste zi si de unde atata stralucire?! Poate daca as mai aduce pe lume o fiica si as inzestra-o cu numele asta, ea, prin grija mea, ar putea fi stralucitoare. Sa caut o bucata de plastilina sau o bucata de lemn sau un ghem de sfoara si ... o nasc indata. :( Nu am vrut sa pun aici doar un semn de tristete, dar pe ala de inima franta si de plans in hohote nu-l stiu. Tinerii se pricep la semne, eu nu.
Hohote crescande... Tocmai canta la Glod FM "JUDY GARLAND - Somewhere Over The Rainbow"... Or mai fi curcubee pe lume? Sa-l rog pe ingerasul meu sa caute si sa ma cheme sa mai vad macar unul, cat imi mai amintesc sa ma bucur.

Imi voi aduna puterile si lacrimile si voi cobora un pic sa caut pe la florarese un manunchi de spice sau de flori de camp pt. preferata mea. (trebuia sa-i fi adus unele din cele adunate sambata) Poate ajung totusi sa o vad.

Tie, prietena draga, iti multumesc din sufletul asta despre care, cu bunatate zici:
"... il rog pe Cel de Sus sa te binecuvanteze cu o fericire pe masura sufletului tau!" Esti PREA buna! Sufletul meu e inscris la XXXXXS. (in vreme ce trupul creste spre XL-uri ... de atata bine)

Ma duc. Ma tot duc... Nu, asta a fost alt spectacol. Acum e "... tanti Roz". Pe Oscar parca mi-e teama sa-l rostesc, dar ma voi duce sa-i urez din cat suflet posed: SANATATE MULTA!

Dorinte din ultima vreme (nu neaparat "ultime dorinte"):

1. Definitiv neimplinite:
a). Concertul Bob Dylan;
b). Festivalul de teatru Sibiu;
si
c). Invierea mamei;
2. Aproape implinite:
a). "Oscar si tanti Roz";
b). Cu cortul la sfarsit de saptamana;
si
c). Invierea mea.
Daca si "aproape implinitele" astea se vor translata in lista de deasupra, atunci... poate va trebui sa modific definitiv tenta dorintelor, eventual in:
3. Posibile:
a). Schimbare de suflet;
b). Schimbare de ganduri;
si
c). Sihastrie.
Acu', chiar mi-e frica sa ma gandesc ca mi se apropie..., caci, in general se petrece ca "aproape implinitele", cu cat par mai aproape, cu atat aluneca dincolo, la "definitiv neimplinite". Ce ma fac?! Parca nu m-as sihastri inca... Sa schimb "posibilitatea"?! Habar n-am cu ce. Emigrare?!

Eu sunt foarte FERICITA!! Sunt fericita, ceea ce va doresc si voua. De fapt va doresc voua sa fiti fericiti, ceea ce mi-as dori si mie. Dar... , daca ma gandesc bine, de ce sa-mi doresc sa fiu fericita, daca sunt asa de fericita?! Nu, nu-mi mai doresc sa fiu fericita! Imi doresc sa va stiu pe voi toti fericiti. Daca voi sunteti fericiti, sunt si eu. Nu, de fapt, daca voi sunteti fericiti, nici nu mai e nevoie sa fiu si eu fericita.

VOI SUNTETI MULT MAI IMPORTANTI!!!

Eu..., am fost si eu candva importanta. Acum e randul vostru. Si voi mai fi si ... altcandva importanta. Voi veti fi insa mereu importanti. Importanti pentru mine, importanti pentru El.
Doar pentru voi toti ma mai rog lui Dumnezeu. Pentru mine nu am de ce sa ma mai rog. Eu sunt fericita ca ma pot ruga Lui pentru voi. Si mai sunt fericita si pentru ca am fost candva importanta si pentru ca voi mai fi ... candva.

ASTA-I FERICIREA MEA!!!

Sunt zile care as vrea sa nu faca parte din viata mea, pe care, odata traite, nu pot decat sa-mi doresc sa le uit. Sunt zile in care as intoarce timpul pentru a le schimba destinul.
Sunt ore de a caror mutenie ma tem si ma ascund. Sunt ore pustii si ore nesfarsite, in care as face orice altceva decat nimicul apasator.
Sunt clipe care dureaza ani, in loc de ani care se scurg in clipe. Sunt clipe care nu ar trebui sa existe pe axa vremurilor, pentru a nu incarca timpul cu murdarii.
Sunt, si poate ca au mai fost, si ma rog sa nu mai apuc: zile, ore, clipe fara Soare. Viata nu e viata fara Lumina!

O floare veştedă zăresc Ce-a fost uitată între pagini, Şi-un vis ciudat, nepământesc Trezeşte'n pieptul meu imagini.

Pe unde a'nflorit, şi când? De care Mai avut-a parte? Şi cine-a rupt-o, cu ce gând? Şi pentru ce a pus-o'n carte?

Să amintească un bun rămas? Vreo întâlnire sub murmure? Sau vreo plimbare'n molcom ceas Pe câmp ori poate prin pădure?

Mai sunt pe lume el şi ea? In ce ungher se află oare? Sau poate-s vestejiţi aşa, Precum aici această floare?

Floarea - Aleksandr Sergheevici Puskin (1828 ?)

De vorba cu oglinda...

Nu inseamna mare lucru cea care ma priveste din sticla... Ma impresioneaza doar lacrimile ei. Am mai vazut-o asa in multe randuri si adesea am incercat s-o linistesc. Uneori chiar am reusit. E destul de ascultatoare, in general. Nu stiu bine cine e, de unde vine, daca mai are pe cineva pe lume sau e a nimanui. Nu stiu nici ce varsta sa-i dau. Pare o femeie tanara, desi intristarile ii aduna anii in jurul ochilor, pe frunte... Intr-o zi am vazut-o razand. Se uita la mine fericita si frumoasa. Bucuria ii lumina intregul chip. Poate ca iubea sau era iubita, poate ca nascuse ea sau altcineva un copil, poate ca, pur si simplu, ii mai rasarise o floare. Acum, insa, nu stiu ce sa fac, nu stiu ce vorbe sa-i mai spun. Imi pare atat de sfarsita ca nici eu nu-mi mai gasesc vorbele. O privesc si incerc sa vad dincolo de ea, dincolo de figura plina de amar din rama. E ceva inauntru, o Lumina si o Dragoste ce se lupta cu raul, cu nedreptatea, cu neputinta, cu deznadejdea. Razbate arareori cate o raza de speranta prin paienjenisul ochilor inca vii, dar se intoarce in umbra odata cu clipirea repetata a pleoapelor. Cu cat ma adancesc mai mult indaratul apelor, cu atat o descopar mai bine. Nu e doar o femeie, nu e doar carnea fara varsta precizata... E un suflet! Il vad si-l ascult, caci el, spre deosebire de faptura plansa, el rosteste indelung, si clar, si dulce. Ma bucur ca-l pot ijntelege. Sunt fericita ca macar el, sufletul aceleia fara de vorbe, macar el vrea sa stea de vorba cu mine. Deodata il surprind adresandu-se cuiva, altcuiva decat mie... Si parca e din ce in ce mai limpede, mai coerent, mai apasat. L-am inteles rostind :"Doamne..." Am inteles. Sufletul femeii fara vorbe, vorbeste cu El, cu Doamne-Doamne. Nu vreau sa-i intrerup. Cum sa indraznesc asa ceva?! Stau doar in asteptare. Imi lipesc ochii de femeia din carne si-i numar in continuare lacrimile: una din ochiul drept, una si-nca una din ochiul stang... Biata... Nu pot sa iau eu durerea ei, nu pot s-o fac sa zambeasca si sa uite. Sa ramana doar cu sufletul ei, care, in dialogul lui, e parca mai linistit ca ea. Raman doar. Raman si o privesc si stau fata in fata cu oglinda, doar pentru a-i arata ei, femeii de dincolo, ca nici ea nu e singura. Ma are pe mine, cum sufletul ei il are pe Dumnezeu.

Ce-ar fi lumea asta fara animale, mai ales fara caini? Vai de bietii oameni!!! Cine sa-i apere si cine sa-i iubeasca asa, cum numai un caine stie s-o faca?
...................
Cum ar fi lumea fara Soare? Ar fi un pustiu negru, nici aer n-ar fi, nici oamenii n-ar exista...
..................
Dar fara mame? De fapt ce lume sa fie fara mame, caci mamele nasc puii si mamele nasc lumea. Doar ca mamele nu pot "sa faca lumea" singure, caci e nevoie si de tati... Deci lumea are nevoie de mame, de tati si apoi de copiii lor, ca sa fie LUME. Dar daca ei...
.....................
Fara masini?... Cum ar fi lumea fara masini? Mai buna, mai frumoasa, mai sanatoasa. Iti dai seama: fara aglomeratie, fara zgomot, fara injuraturi, fara poluare...
....................
Dar lumea fara muzica? Ar fi tare trista... Ar avea totusi muzica pasarilor si muzica naturii, muzica ploii, muzica furtunii, atatea alte muzici... de la Dumnezeu.
Cum a avut El grija de toate!...
.................


Gandurile copilului in "meditatiile din zori", pasind prin dimineata calda, visand la:
- puii Tinei care stau sa se fete de la o zi la alta,
- puii de om pe care ii viseaza si ea, si mama-sa si despre care se stie ca nu vor mai fi niciodata, din motive de ... ,
- repetitiile pentru concertul ce se apropie,
- plimbarile noastre prin soare si fara masini,
...
...
Bineinteles ca discutia s-a petrecut in drum spre scoala/gara, uneori intrerupta brutal de claxoane si...

Cugetarile au fost mai multe, unele mai fara importanta, altele cu foarte mare "adancime", dar de pastrat doar pentru noi. M-au rascolit si nu m-am putut linisti decat la gandul ca Dumnezeu le va aranja pe toate, de la noi, la Lume... Sa-L rugam doar sa ne dea putere si rabdare. Si SANATATE

"Blestemat sa fie omul care se increde in om, care se sprijina pe un muritor si isi abate inima de la Domnul! Caci este ca un nenorocit in pustiu si nu vede venind fericirea; locuieste in locurile arse ale pustiului, intr-un pamant sarat si fara locuitori.

Binecuvantat sa fie omul care se increde in Domnul si a carui nadejde este Domnul! Caci el este ca un pom sadit langa ape, care-si intinde radacinile spre rau; nu se teme de caldura cand vine, si frunzisul lui ramane verde; in anul secetei nu se teme si nu inceteaza sa aduca rod.

Inima este nespus de inselatoare si de deznadajduit de rea; cine poate s-o cunoasca?
Eu, Domnul, pătrund inima şi încerc rărunchii, ca să răsplătesc fiecăruia după căile lui şi după roada faptelor lui. "

Intre binecuvantare si blestem ma inalt si ma cobor in bataia CREDINTEI in El si-n OAMENI. E drept ca-n El imi pun nadejdea zilelor ce vor veni, caci cu oamenii vazut-am adesea... Sunt unii insa pe care inima asta ne-"inselatoare si deznadajduit de rea" i-a asezat undeva mai sus, iar de cate ori privesc spre El, privirea-mi ii mangaie in zbor si pe acestia. Da, e drept ca uneori zaboveste mai mult, alteori ii atinge si pe cei ce nu merita... Si atunci imi accept blestemul nefericirii intru iubire si astept suferind lumeste judecata Lui, DOAR judecata Lui. Faptele mele, numai din inima savarsite, nu incerc a le ascunde vreodat'.

Vino, Doamne!!

Simt nevoia unui implant de dozator de simtire, de exprimare, de daruire... S-ar putea sa ma cam coste..., dar tre' sa fac ceva cat nu e prea tarziu...

Cand visul frumos e de neimplinit, iar cand cosmarul e implinirea vie a viselor cenusii, ce mai ramane de facut?! De ordonat viselor sa plece, sa taca, sa-mi dea pace.
Atat.
O viata fara vise... fara niciun fel de vise...

mai bine (N.Alifantis-Scrisori nedesfacute)

mai bine să iubeşti
decât să te laşi
călcat în picioare
de propria ta iubire!

Dimineata. Odaita cu frig si cu caldura deopotriva. Frig de la aerul de afara fluturand prin jumatatea de geam deschisa. Caldura de la muzici si de la lana cergii de sub talpi. Primele haine care-mi venira inainte, se si insirara pe mine. "Bijuteriile" , tot alea de ieri, potrivite de Marta cu mult bun-gust. Si mai ales "pretioase cu adevarat", nu "lemne" ca ale mele (alea obisnuite). Un pieptanat rapid, doua treceri de balsam pentru buze si gata. Geanta cu toate cele trebuincioase in ea si gata de plecare. Intind mana sa inchid radioul. Ma opresc mecanic. Stire:

" Începând din luna mai a acestui an, în ţară vor funcţiona zece cluburi de socializare pentru persoane singure, unul dintre acestea la Ploieşti. Celelalte vor exista în Bucureşti (trei), Sibiu, Timişoara, Cluj, Iaşi, Galaţi şi Constanţa. Membrii lor se vor întâlni săptămânal în locuri diferite, iar activităţile organizate pentru ei sunt menite să-i incite la comunicare şi cooperare. Participarea nu e condiţionată de plata vreunei taxe. "

Doamne, Doamne!!!... De ce mi-au tremurat picioarele coborand scara? De ce mi s-au umezit ochii? De ce n-am nimerit sa plec cu Marta de mana din casa si sa ajung cat mai repede in aglomeratia garii, a trenului, a metroului...? Dar mai grav: de ce am cautat stirea pe net?! Si cum de am lasat curiozitatea sa citeasca si forumuri din categoria data? De ce?! De ce?!

Apara-ma si pazeste-ma!

P.S. Daca cineva chiar ar citi aici, vreau sa specific ca site-ul catre care se facea trimitere era unul destul de serios, comparativ cu mizeriile crunte care imput netul sub masca "socializarii". Numai ca senzatia pe care mi-a creat-o forumul a fost de o tristete fara margini cosmetizata cu zvacniri de exuberanta, comic si impacare cu ideea vietuirii in iluzia virtualului.

Ex.: Ce poate fi mai trist decat niste femei care fac o petrecere "pe forum", postand fotografii cu bauturile, prajiturile si barbatii pe care ii viseaza ca facand parte din decor?!... Cata singuratate sa te starneasca sa-ti petreci viata asa? Chiar se poate trai in impacare cu propria-ti fiinta, ca de fericire nu se poate vorbi, intr-un asemenea mod? Sunt lucruri care pe mine ma depasesc total.

Inca o data, ai grija de mine, Doamne! Tu, macar Tu, nu ai sa ma lasi NICIODATA SINGURA!!!

Poate ca si primavara e de vina. Nu doar primavara. Si genele mostenite cu mandrie de la amandoi ai mei. Din doi iubitori nu putea iesi decat o iubareata. Si cand anotimpul nou se contopeste cu asa un teren propice... Plutiri. Alunecari. Invaluiri. Surasuri. Bucurii. Si asa o indragostire de viata, de soare, de aer...

Ma umplu de dragoste si numai privind. Perechile sarutandu-se prin metrou, pe strazi, prin parcuri. Porumbeii perechi pe acoperisul de dincolo de fereastra. Pisoii de acasa imbratisati in cosul cu fan. Cateaua pupandu-se prin gard cu cainii vagabonzi. Gandacii reinviati in prelunga suprapunere, unul peste altul si amandoi peste pamantul ud. Aura tinerei in asteptarea nuntii, inundand cu lumina un compartiment de tren. Sclipirea din ochii barbatului proaspat tuns indragostit a cata oara in viata... Luna urmarind Soarele si stelele facandu-si cu ochiul una ... altuia ;).

O lume a dragostei in care ma invart, cu capul lasat pe spate, in cercuri concentrice, deodata secante, pana la pierdere in tangential. Ma acopar cu voalul bucuriei altora spre a disturba atentia de la cautarea proprie-mi bucurii.

Rafale dulci de vant, alternand fierbinteala cu frisonul, nu reusesc sa ma trezeasca din vis. Nu sa ma si destepte. Pare-se ca asta e o batalie deja pierduta.

Lasati-ma sa mai visez o ora, o zi, o primavara macar!

... la dragoste

Lasati-ma asa, ne-desteapta!

In vis orice e posibil, chiar si dragostea ... de primavara ... interzisa

Iar voi, VOI IUBITI-VA! MULT si BINE!!!

Azi a fost ziua dedicatiilor.

Despre prietenie, cu dragoste

prietenia leaga
un om de un altul
o viata de o viata
o mana de-alta mana
prietenia intregeste
prezenta unuia
in viata altuia
dand bine amandurora

prietenia dovedeste
increderea in altul
la fel ca si in tine
fara temeri ori regrete
prietenia daruieste
suflet din unul
in suflet din altul
si-n speranta de bine

prietenia nu doare
prietenia nu plange
prietenia ramane
cand restul se duce
prietenia e azi
e ieri dar si maine
e pe pamant si-n ceruri
prietenia e sfanta

fiindca prietenia e si dragoste

Uneori dau o raita prin lumea asta virtuala, citesc pe unul, ascult pe altul, pret de cateva minute, pentru a mai iesi dintr-ale mele. Ma minunez la modul placut de cate unii, in vreme ce, gasindu-i pe altii, mi se intampla sa simt o lehamite si mai mare fata de lumea asta in care ma invart. Atatea aberatii, atatea prostii, atatea dementeli si rahaturi la numai un clic distanta de chestii valoroase. Ce paradox! Parca lumea reala nu e facuta chiar asa - amestecatura de excremente cu bunatati... Nu tinem lada de gunoi in mijlocul gradinii, nu ne aduce ziarul vidanjorul, nu cumparam paine de la sex-shopuri... Sunt situatii cand, citind ceva interesant sau descoperind fotografii facute de oameni cu adevarat talentati, imi vine sa las un semn de pretuire, un gand, o vorba, chiar si sub semnul anonimatului. In fond sunt un om oarecare, un om fara Nume, care se inclina inaintea valorii unui Nume (deja sau in devenire). Dar cand deschid rubrica de mesaje si dau peste... "verze" (ca sa ma exprim la moda) mi se taie orice pornire. Apoi imi pare rau ca nu am facut-o, caci Numele acela s-ar bucura poate de vorba mea mai mult decat de ... alta. A nu se intelege gresit ceea ce incerc a exprima aici, dar parca prea multa prostie, prea mult snobism, prea multa falsitate.

Atunci cand am creat fiecare dintre blogurile astea m-am gandit de mii de ori inainte. Nu am facut-o fiindca era "cool", nici din exces de "talente". Intai de toate am pornit din singuratate, caci la modul cel mai sincer vorbind, un om cu o viata plina (asa cum inteleg eu o viata plina) nu ar avea ce cauta atat timp pe net. Despre asta insa cu alta ocazie. Apoi m-am gandit mult la tematica, cum am si purces la multiplicarea blogurilor din groaza de a nu pune o "varza cu carnati" langa un Cartarescu, sau nimicuri d-ale mele langa opere de arta, etc. E drept ca ma ia valul uneori si ca nu mai cern prea mult cele ce-mi vin in minte si din suflet (ma refer strict la jurnalul asta), dar un jurnal e facut din clipe pe hartie, nu din texte slefuite, documentate, lucrate indelung. Apoi e la fel de adevarat ca din graba sau din nestiinta imi scapa si erori (unele destul de grave), dar incerc sa dreg busuiocul cand ma prind de ele sau cand ma atentioneaza altii. Una peste alta ma intreb adesea: ce or zice altii cand dau pe la mine? Cum m-or cataloga oamenii a caror parere ar fi importanta? Pe la mine nu vine lume multa, dar se mai poate nimeri si cate un om serios care la plecare sa-si faca o parere.

Si ca sa inchei, mi-as pune 2 dorinte:

prima - sa mi se umple viata cu realitati mai mult decat cu iluzii

a doua - sa am buna inspiratie de a ma opri la timp, inainte de a nu ma apropia prea mult de gloata aia care ma sperie.

Marta a plecat impreuna cu copiii cu familii frumoase. Se duc cu invatatoarea sa cante prin niste sate. Nu stiu exact amanuntele. Important e ca fac asta pentru Andrei. Anca mi-a promis ca o va avea in grija. Nu am fost in stare sa ma duc. Ma dor toate: rinichi, cap, suflet si altele... Toata dimineata am ascultat-o exersand cantecul pe care vrea sa-l interpreteze la viola. Nu e ea o mare artista (inca), dar stradania ei ar trebui pretuita. Alaltaseara am cantat amandoua, ea la viola, eu chitara si voce, apoi ea voce si eu o acompaniam. Suna asa frumos! Acum am condus-o doar pana la poarta, a plecat bucuroasa caci era cu Ioana, buna ei prietena si apoi mai era si gandul ca va canta pentru Andrei. Trebuia sa fiu si eu cu ea. Trebuia... Am privit-o pana departe. La un moment dat am strigat-o ca sa-i arat semnul magic, inima mea. Mi-a aratat-o si ea pe a ei. Dar, o inima a plecat, ailalta a ramas... A ramas acasa cu minciuna unei zile cu soare, cu minciuna unei familii care nu mai e familie si cu... Am luat-o pe Tina, credincioasa si iubitoarea mea catea, ne-am urcat in leagan amandoua si de data asta am lasat-o sa-mi ia si lacrimile de pe obraz. In curte e cam dezordine. E ca dupa iarna. Nu a venit inca ziua curateniei de primavara. Ieri abia am facut cate ceva prin casa. Mai e nitel si vine Pastele si nu stiu cum le-oi rezolva pe toate. Bine macar ca am terminat geamurile. La casa asta mare si cu imensitatile astea de ferestre... spalatul geamurilor nu mai e chiar o bucurie. Dar cand Marta a zis :"Ce frumos se vede cerul acum!" am uitat si de oboseala si de dureri si m-am bucurat si eu de geamurile curate. In timp ce stateam in leagan cu Tina, treceau oamenii spre si dinspre biserica. E aici, peste drum de noi. Asa o biserica frumoasa, veche, cu preoti adevarati. Mi-e dor sa merg la biserica duminica. De cativa ani ma duc numai la parastase, prea multe parastase. Acum, ma duc inapoi in curte sa ma mai incalzesc un pic. E mai cald afara decat in casa. Ma duc... Ma tot duc...

Cateaua mea e un animal minunat, ca toti cainii si ca multe alte animale. E credincioasa, gata sa ma apere oricand chiar expunandu-se unui pericol. Ma intampina cu fericire in ochi in fiecare zi cand ma intorc acasa. Ma conduce la poarta cand plec si nu se misca de acolo pana nu ma indepartez suficient de mult cat sa-mi piarda mirosul. Cand mi-e rau se tranteste la picioarele mele si ma priveste fix in ochi, intrebatoare, vrand parca sa stie ce am. Imi cuprinde cu labele din fata cate un picior, incercand sa-mi dea din puterea ei si sa-mi aline suferinta. Cand o cert lasa capul in pamant, caci stie ca am dreptate. Daca ma vede plangand ma linge pe mana, pe picior, unde apuca (mi-ar linge si lacrimile daca as lasa-o). Intr-un cuvant, ma iubeste, ma iubeste sincer, cum toti cainii isi iubesc stapanii (pe cei buni).

Cat tin eu la ea?! Greu de explicat unora care nu au un animal de suflet, dar simplu pentru ceilalti. Foarte mult! Si pentru ca o iubesc, ii arat, ii multumesc asa incat sa simta si ea la randu-i dragostea mea. Si mai ales pretuirea mea pentru tot ceea ce face pentru mine. O mangai si ii spun vorbe frumoase, simple, pe care ea, cu mintea ei de catea sa le poata intelege usor. Oricum ar pricepe si numai din tonul vocii, din expresia chipului, din lumina ochilor si din miscarile dulci ale gurii. Nu o pot pofti in casa de cate ori ar vrea ea, dar o mai rasfat din cand in cand, tocmai pentru ca o iubesc si pentru ca vreau sa-i arat in felul asta.

Si ce e cel mai important: nu-i arunc firimituri, resturi de bunatati, cand imi aduc aminte, ci impart ce am mai bun cu ea. Asta tot pentru ca ii pretuiesc devotamentul, dragostea ei de simplu animal, grija pe care mi-o poarta si multpreaimportantul fapt ca e mereu aproape.

Cainii, spre deosebire de pisici, sunt EXTREM DE SINCERI.
........................

O iubesc si mai mult si ma port cu ea asa cum ma port si pentru ca noi doua avem tare multe in comun... doar ca eu n-am avut parte de un stapan cu suflet bun.

Despre minciuna

Sunt si adevaruri care dor si inca foarte tare, dar minciuna e ucigator de dureroasa pentru una ca mine. M-am nascut in adevar, am trait juma' de viata numai in adevar, cata vreme am fost in casa si in mijlocul alor mei. Apoi, poate si pentru ca dintre ei Ea a plecat, Ea care era samanta, radacina, frunza si floarea adevarului, am ajuns sa cunosc incet, incet si minciuna. Am plecat de acolo, din casa adevarului, in propria-mi viata, din nefericire gasind jumatatea, care crescuse in minciuna (de multe ori fara voie).

De nenumarate ori am fost fortata sa intru in joc, sa ader la nimicnicia vietii in minciuna. M-am ferit si am fugit si m-am ascuns de cate ori am putut. Aveam si atunci, ca si acum, ca si maine in minte si-n suflet vorbele mamei: "Sa fugi de minciuna si de mincinosi ca de dracu! De la minciuna se trag toate relele!" Am suferit ori de cate ori a trebuit sa particip la "treburi ascunse" (chiar daca foarte multe fara mare importanta - pentru unii). M-a durut de fiecare data cand am descoperit "pacaleli" cu sau fara stirea autorilor. Am crescut, m-am uratit maturizandu-ma in "viata facuta si cu d-astea" si parca din ce in ce mai mult imi apareau in preajma mincinosi, din ce in ce mai mult cei pe care ii aveam aproape isi dadeau arama pe fata si de fiecare data descoperirile ma rodeau, dar iubindu-i, treceam cu vederea.

Traiesc vremuri in care am reusit sa constientizez ca aceste treceri cu vederea nu ajuta la nimic. Din contra, duc la cronicizarea proastelor obisnuinte pentru unii si la tumori pe suflet pentru altii. Nu e bine nici pentru unii, nici pentru altii. Inteleg, caci mi se tot repeta, ca ar trebui sa fiu mai relaxata (ma rog, in multe sensuri d'astea, care ma framanta pe mine "prosteste"), dar poate mi se va spune si ce castig din asta eu sau celalalt. Aaaaa, castigam cu totii o si mai mare minciuna, una relaxata si cu viata lunga, una impodobita artistic ca sa placa ochiului, una care sa semene a senin cand afara fulgera, sau sa para apa limpede mocirla, de care nu mai departe ieri scriam!!! Strasnica realizarea asta!! Asadar, no, thank you.

Ma gandesc sa fug, sa fug de mincinosi, sa nu ma mai gaseasca nimeni si sa traiesc chiar singura, singura cuc, doar cu adevarul de sus. Ooo si cati m-or condamna, cati nu vor crede ca numai asta fu motivul disparitiei mele!... "Iaca, bagati-va mintile-n cap!" le-oi trimite semne din lumea aia de departe, "iaca un om care se duse din nimic-ul asta pe care voi il numiti MINCIUNA".

Am vazut de atatea ori pe campuri cum apa curata, de ploaie proaspata intra repede in pamant. Se cunoaste ca e asteptata cu sete si pofta mare. Mocirla balteste, se impute, se framanta in mizeria ei si in scarba celor ce-o vad... si trece mult, mult timp pana se indura pamantul s-o inghita.
Ce bine suna: APA CURATA.

Din ce in ce mai dese amortelile astea ale creierului...

Nu l-am lasat niciodata sa zaca, nici sa leneveasca, caci intotdeauna am considerat ca muncindu-l, ii dau sansa la sanatate si tinerete. Il trezesc cu noaptea-n cap si il las sa doarma doar 2-3 ore pe noapte. Chiar si cand mormanul de carnuri si oase se odihneste, lui tot ii mai dau de lucru un vis, doua. Nu sufla, nu maraie, nu caraie. Face ce-l pun sa faca si inca imi incanta si sufletul cu surprize. Ei, nu foarte des, caci eu stiu la ce sa ma astept din partea lui, dar cand si cand imi face cate o bucurie. E semn ca ma iubeste! zic. Creierul meu pare a-mi fi cea mai apropiata entitate vie de pe lumea asta. Iara cand adancurile-mi se confrunta cu probleme (offf, cat de des!!!), el cauta repede o solutie. Uneori nu e luat in seama; deeee, 'mnealui sufletul, preacuratul si atotsimtitorul, cum sa accepte el ajutorul unui biet creier?! Asadar face si el ce poate sa-mi fie bine, doar ca se vede treaba ca nu are autoritate deplina. In cazul asta, ar trebui sa organizez la un fel programul de functionare a adancsimtitorului si sa-l las pe superiorul cerebral sa-si vada de lucrari in liniste si pace (eventual non-stop).

Dar de unde furnicaturile astea, de unde amorteala asta care incepe sa ma nelinisteasca sincer?! Sa-i aplic o terapie prin aer, muzici sau soare, ori sa-i aprob direct cererea pentru concediul de odihna? Ar avea nevoie, zice el, si de una si de alta. Si eu? Eu ce ma fac?

Am citit si am scris un foarte mic pic din Dante - "Vita Nuova". Mi-a umplut sufletul mult, mult de tot.

Marturia unei iubiri aflate la hotarul dintre vis si realitate, dintre omenesc si divin, fac din fiecare sonet, din fiecare comentariu o capodopera. Si nu valoarea literara, incontestabila de altfel, e cea care mi s-a cristalizat in strafunduri, cat puterea dragostei aceleia pe care putini sunt capabili a o intelege. Inradacinarea unor simtiri atat de profunde in departarile adorate, in nevazut si nerostit. Nasterea imnului iubirii celei pastrate cu sfintenie ca pe o comoara in adancuri. Tragica pierdere a lumescului, crescand suvoaiele supraomenescului pana la revarsarea lor in cuvinte. Soiul asta de daruire totala neasteptand rasplata. Simplul salut nascand pasiune. Toate fac din aceasta poveste adevarata un miracol greu de tradus in vremurile noastre. Versurile insele se plaseaza undeva, pe tangenta dintre terestru si Univers, pe infinitul dragostei pe cat de vii, pe atat de vesnice.

Si intorcandu-ma de acolo, din lumea cartii, din istoria iubirii lui Dante in miezul vietii de aici, ma-ntreb a nu stiu cata oara: incotro ne indreptam? Cine mai vede dincolo de ziua de azi, de perimetrul gri marginind spatiul din care nu stim sa mai pasim mai departe, dincolo de aurul, diamantul, briliantul iluziilor materiale, dincolo de NIMIC. Timpii pierduti ai unei vieti fade. Spatiile pustii ale unui trai ... nedemn de adjective pozitive.

.....................................

Tare as vrea sa-mi iau un atestat de limba italiana. La un moment dat ma interesasem cum se procedeaza, dar nu stiu de ce am lasat-o balta. Am tot respectul pentru cei care termina o facultate de litere, dar mi s-a mai intamplat sa simt altfel traducerea unui text, mai ales cand e vorba de poezie. Bine, nu stiu daca numai in baza unui atestat de genul asta cineva m-ar lua in seama, dar ... nu se stie niciodata. La o a doua facultate m-am mai gandit eu, dar optiunea este oricum pentru altceva. "Ma chinuie talentul," ar zice cineva... Si ma mai chinuie si altele...

In alte imprejurari astazi as fi scris mult si inflacarat.

Sufletul e mut si surd, dar nu si orb. Ochii cauta sa se opreasca undeva, in liniste, dar linistea e undeva..., candva... ori niciunde, nicicand. Mainile se intind catre departari si se intorc uscate de vant si ude de ploi, ... neatinse de mana de om. Gandurile au aterizat din inalturi si-si trag sufletul intr-o pauza ... de gandire, bineinteles.

Puterile ma lasa. Doar picioarele se tin tari (inca), spre a ma putea purta prin lumea asta.

Cale batuta, doamna! Ia-ti in desaga si pingele noi de schimb, ca mult mai ai de umblat! Eeeei si daca mai speri sa si dansezi vreodat', nu uita de opincile ale bune!

.........................................

Nedumerire: Cum de stiu romanii de "Valentine's day" si n-au habar de Dragobete? Oameni buni, va nascurati in Romania, nene (frate/vere/nenica)!

Am avut senzatia ca toti se uitau la mine ca la o nebuna.
...............
Nu-i nimic anormal intr-un om care se bucura enorm de venirea pe lume a unui copil, a inca unui copil (oricare ar fi el - am curajul sa spun si asta!). Nu-i nici intr-un caz ciudat sa plangi de atata fericire, da, fericire, mai mult decat bucurie. Oamenii se straduiau oarecum sa zambeasca: "Da, da, sa traiasca!" Unii nici macar atat nu au simtit. La altii nici nu a putut ajunge mesajul. Sunt si situatii mai... speciale, sa zicem. Dar sunt si persoane care nu pot fi atinse cu nimic. Nimic altceva decat acele lucruri pe care numai ei le desemneaza drept importante le pot retine atentia.
...............
E trist sa nu gasesti o oglinda in care sa poti vedea dublura bucuriei tale. Aaaaa, sa iei ciobul de sticla, cu rama aurita eventual si sa te vezi tot pe tine in fericire, asta... asta se transforma intr-o bucurie tampa, mai pe larg, tampita rau. Si atunci pleci pe strazi si te bucuri cu cerul de deasupra. Sigur norii vor impartasi fericirea ta. Si de-sigur ca si Soarele se fericeste deodata cu tine, ca doar d'aia e Soare. Poti sa tragi un chiot si dinaintea pamantului, care e pe aceeasi lungime de unda cu tine (atentie numai la asfalt, betoane, si alte placari, ca sa nu distorsioneze mesajul!). Si ciuleste urechile bine, ca din Jos ori din Sus ceva tot ti se va intoarce, un fosnet, o adiere, un cu-tremur, o raza... De Sus ori de Jos Cineva te vede, simte deodat' cu tine si-ti impartaseste Bucuria. Da, si deja simti si tu ca incepi sa te bucuri de libertatea de a te bucura.
..................
Sa traiasca TOTI copiii din intreaga lume, sa fie sanatosi si sa inunde cu bucurie Pamantul!

Atunci cand "analizez" e cam rau. Atunci cand caut "ce as vrea sa gasesc", nu stiu cum se face ca dau peste... altceva. Atunci cand un strop de bucurie ar vrea sa creasca, pica o alta tristete (mica, mare... mai conteaza). Iar cand peste " praful de stele magic" (un fel de chiciura dansand in aerul rece al diminetii sub reflectoarele strazii), aratat cu degetul inghetat de mica mea Stea, iar vine un nor de fum de departe, ziua ramane cu nori si magia se destrama. Asta tine tot de o oarecare "analiza" (se cheama interpretare) proasta, proasta rau. Probabil ca numai batranetile ma vor lecui. Momentan sunt tanara, cu o minte "prea" agera uneori si cu un suflet PRAF, zbatandu-se sa inoate la suprafata, dar bagat iar si iar sub ape tulburi (cu sanse insa garantate de refacere).

Mai bine astept zilele cu Soare (cand o vrea el sa apara) si ghioceii.

P.S. Azi Ruxi-prietena florilor si a noastra- mi-a oferit primii ghiocei de anul asta. Ii voi duce Martei. Ii vazusem, ii mangaiasem si ii mirosisem si eu la baiatul care-i vindea jos, la intrarea in cladire, dar... "mai astept putin", am zis in gandul meu... Multumim mult, Ruxi! Abia astept sa-ti aduc si eu din gradina mea.

... si cand va fi sa mor, sa am ochii deschisi, iar in limpezimea lor sa mi se oglindeasca nepotii (macar 2). Da-mi Doamne sanatate si lumina, caci santuri adanci am de trecut si cale lunga de presarat cu flori!
Sanatate si minti luminate TUTUROR!

A ierta nu este echivalent cu a uita. NICIODATA! NICIODATA! Imagini ce ma/ne vor urmari o viata, obligandu-ma la alt mod de a gandi si simti lucrurile. De fapt rana peste rana, cicatrice peste cicatrice vor face sa se atrofieze orice simtire. Mintea e mai treaza ca oricand. Sufletul mort (temporar probabil, caci trebuie sa reinvie macar spre a o inconjura pe ea cu tot ce e mai bun). Si iar m-am intrebat: de ce? Poate pentru a vedea odata pentru totdeauna ca drumul nostru e altul. Fie. Desi nu asta ne-am dorit nici una dintre noi. Dumnezeu stie si ne va ocroti cu siguranta. Macar de acum inainte. Dar trebuie sa-i fac Lui o spovedanie scurta: Doamne, ieri am urat, am urat prima data-n viata. Sper sa fie si ultima.

Inceputul sfarsitului de drum

Luat-am greutatile si hai pe drum!
Le-am adunat in cufere si-n geamantane mari
incuiate cu chei si lacate multe.
Is cateva greutati mai mici, oarecum dragi,
pe care le-am pastrat de dupa gat in traista,
ca sa le pot scoate si mangaia arar;
P'astea le port de prea departe
si prea rare-mi sunt spre a nu le proteja,
sunt greutatile mele dragi
din lumea aialalta si nu-s poveri
le port pe-orice meleag.
O voce, dimpreuna cu umbra ei cu tot
sopti o vorba, doua, trei... in urma
nu le mai auzeam, de greutate si de drum.
Nu, nu, va multumesc, am zis
ma voi descurca sa car
si-s invatata, zau, ca-s greutatile mele
si de ani le port aievea ca si-n vis.
Asa tarand de-un cufar si de altul
pornit-am catre nu-stiu-unde
pasit-am catre nu-stiu-ce
catre o zi, catre o vreme
catre un loc necunoscut si fara soare
catre adancuri reci si catre umbre.
Mai, mai sa las toata averea aceasta-a mea,
sa uit de cufere si geamantane
si sa pornesc spre alta lume
mai alba, mai nestiutoare de tristeti
si de poveri usturatoare.
Era insa o oboseala mare, mare...
ca talpile nu mai stiau a se roti in loc
pastrara drumul vechi cu mazga si sudoare
si mai plecau, si se duceau, si iar se asezau
sa-si traga rasuflarea,
sa-si linga bataturile infipte mort in carne
sa mai lepede o toala rupta
ori sa mai puie alta pe inghet.
Pe la o vreme, forfota se isca
si urlete de greutati, de lanturi si de plumburi
ce tot sa iasa-afara se luptau;
si-nfricosata am mai pus un lacat
si o curea legat-am primprejur
pe fiecare cufar, pe fiecare lada
sa nu cumva sa scape iar pe drum.

Urlat-am ca nebuna la ele: sa nu sufle!!!
caci nimeni nu voiesc de azi sa mai auza.

Intai m-am rupt in figuri cu creatii culinare (nu ajuta la nimic sa ai diploma de "strasnica bucatareasa" - e chiar un "minus" la puterea "n+1", unde "n" e numar par compus din minim 13 cifre) si rezultatul a fost ca nu-i pentru cin' se pregateste, ci pentru cin' se nimereste si cand nu ai chef de "nimeriri"...schimbi politeturi cat mai in ton cu vremurile si cu oamenii si ramai tot cu gustul ala, ca mama lui de gust, e asa bun ca nu se vrea schimbat. Si ca nu era tristetea destul de mare, mi-am rascolit a fraiera sufletul si cu muzici..., cu muzici. Apoi, dupa ce n-am gasit altceva mai vesel de citit decat "Scrierile de tinerete" ale lui Marin Preda (n-am rezistat mult) si am mai dat o tura prin "Jertfa si rascumparare" (si de aici am fugit repede) in speranta ca parintele Galeriu, de acolo de unde Dumnezeu l-a asezat, imi va da un dram de calm, de liniste interioara, dupa multe si nereusite activitati duminicale am hotarat sa ma scobor cat mai adanc in vizuina, sa inchid obloanele de noapte, ca soare ioc, si sa incerc sa dorm somn greu si lung macar pana la ziua. De as putea s-o mai lungesc vreo luna, doua pan' s-o imprimavara... n-ar strica. Poate intre timp s-ar gasi careva sa sape imprejur si sa ma mute cu vizuina cu tot intr-o campie mai vie, mai cu vietuitoare, mai cu ... Nu stiu nici eu ce ar fi bine sa fie pe campie. Niste maci si niscai albastrele si grau, ca sa nu ma hranesc numai cu viermi. Sau ei cu mine?... Ca intr-o zi s-o implini si urarea bunului meu prieten :"Sa fii iubita!" si sa ma prinda pregatita.
Tampita stare. Tampita zi. Da' mai tampita firea asta a muierii far' de minte. Si cica are multe clase... Ce folos

Mi-am raspuns la unele dintre intrebari ascultand o melodie, dar mai mult decat muzica, mi-au raspuns versurile ei. M-ar putea defini foarte in detaliu, la fel cum ar putea vorbi destul de direct in locul meu. Ziceam ca mi-am raspuns unor "de ce"-uri. Da. Caci recunoscandu-ma asa cum sunt si cum nu ma pot schimba, mi-am inteles si acceptat mai usor (de parca ar fi fost nevoie, sau ar ajuta la ceva?!) si suferintele, si bucuriile.
Nu importa cu care dintre ele ma hranesc in momentele astea, si asta pentru ca nu-i nimeni care sa stie exact ce e aici, in adancuri, aici, unde se naste definitia fiintei mele. Nu importa si pentru ca viata asta si oamenii ce-i apartin au atat de multe si de invalmasite si chiar de neclare treburi de rezolvat, ca ma simt exact Nimicul care striga fara motiv. Si asta foarte la propriu: foarte Nimic, foarte fara motiv (demn de luat in seama). Lumea geme de suferinta, oamenii se lupta cu nevoi adevarate, iar din multe locuri nu se aude nici un suspin, nu se vede nici macar o mana intinsa. Atatia nu cer nimic si nici macar nu asteapta, ca ajung sa se transforme in ingeri inca din lumea asta.
Eu cer ceva? Astept ceva? - astea sunt mai mult decat "de ce"-urile si le voi aloca un spatiu anume. Dar daca tot veni vorba, cer cate ceva si astept cate ceva, doar ca sunt firescuri pe care nu se merita sa le enumar si pe care le pot considera, fara nici o urma de "ascunzis" nimicuri. Deci, intorcandu-ma, NU CER NIMIC si NU ASTEPT NIMIC. A fost o vreme cand am asteptam mult, am cerut intr-un anumit fel, fara sa-mi dau seama ca ceea ce pentru mine insemna infim, pentru altii era enorm. Asa ca nu mai am curaj sa mai cer si nici nu mai vreau sa ma amagesc asteptand ceva anume.
Traiesc asa cum e dat si fac atat cat pot eu sa fac. A nu se crede ca toate astea aduc vreo mare implinire... Pentru a simti asa ceva e nevoie de mult, mult mai mult. "Nu vreau decat sa traiesc simplu." Asta da deviza, hotarare serioasa de om cu cap. Din pacate nu sunt eu autoarea si nu stiu inca reteta unei asemenea vieti. Nu am chef deloc sa o caut pe net, la ziar nu s-a publicat inca si nici pe mail nu mi-a trimis-o nimeni... Apoi as vrea sa fiu sincera si sa recunosc ca nu am inteles cuvantul simplu din definitia altora. Eu cunosc simplul meu, care inca nu s-a potrivit cu al altuia. Nu mai vreau nici sa visez la o potrivire, cum nu mai vreau sa visez deloc.
Noaptea ma oboseste cumplit, ca nu se mai termina, iar zilele nu se mai maresc odata. Visele cu ochii deschisi sunt prea triste, cele nocturne prea grele. Din pacate tot ceea ce inseamna a trai (simplu sau complicat) cuprinde un complex de teme ce depind de multi factori si de multe conjuncturi.
Sunt insa atenta la mainile intinse si la cele mai mici soapte de chemare. Ma duc catre altii, ca sa uit uneori de ale mele. Ar zice cineva: "de unde dai si Dumnezeu iti da". Poate e si asta un adevar. Nu ma gandesc nici macar la asta. Dumnezeu chiar nu cred ca are masuri si rasplata asa dupa cum mintile noastre pacatoase ar putea sa gadeasca. Dumnezeu are legea Lui si judecata Lui, pe care, marturisesc cu durere, NU LE INTELEG. Sper ca pana la urma sa ajung a-L pricepe. Doar ca daca urma se va apropia, nu voi mai apuca sa cercetez adanc logica Dumnezeiasca si... ma voi prezenta cam incarcata la judecata de apoi.
Aici printre pamanteni, in viata asta am inteles cate ceva, inteleg mereu, traiesc pentru a intelege cat mai mult din ceea ce inseama ea. Imi pun miliarde de intrebari si reusesc cu ajutor omenesc sau ingeresc sa mai si raspund catorva. Raman inca multe pe lista. Multe despre viata, multe despre oameni, multe despre mine insami.
Voi continua sa caut, sa formulez, sa tes, sa insailez raspunsuri.
Voi continua sa ascult pentru a gasi prin altii posibile replici de inserat in acest dialog interior.
Ma voi cufunda in asteptari, in taceri fara maini intinse si fara suspine.
Si voi merge pe calea muzicii si a poeziei lumii intregi.

.......................


Echi d'infinito

Che notte chiara
Che stelle
Tutto è più dolce dopo un temporale
Dopo i giorni del pianto
Adesso si apre il cuore

Ma che sorpresa
Cantando può nascere una rosa
Anche dal fango
Nei deserti più assolati
O negli eterni inverni
Ma che sorpresa
Una rosa
Ma che sorpresa

Io vivo di accenti, di presentimenti
Profumi che sento nell'aria
E vivo di slanci, di moti profondi
Fugaci momenti di gloria
E nel silenzio del mondo
Io sento echi di infinito

Restami accanto nel tempo
Non c'è più bella cosa che ci unisca
Nella fortuna o nelle tempeste del destino
Restami accanto per sempre
Restami accanto

Io vivo di accenti, di presentimenti
Profumi che sento nell'aria
E vivo di slanci, di moti profondi
Fugaci momenti di gloria
E nel silenzio del mondo
Io sento echi di infinito
E vivo di slanci, di moti profondi
Fugaci momenti di gloria
E nel silenzio del mondo
Io sento echi di infinito.

....................
O incercare de traducere, cat de cat literara, cat de cat poetica:

Ce noapte senina,
Ce stele
Totul e mai dulce (calm) dupa o furtuna
Dupa zile cu lacrimi (de plans)
Acum se deschide din nou inima (sufletul)

Si ce surpriza
Din muzica se poate naste un trandafir
Chiar si din noroi
In cele mai insorite deserturi
Ori in iernile nesfarsite

Si ce surpriza
Un trandafir
Ce mare surpriza

Traiesc din accente, din presentimente
Din miresmele simtite in (adunate din) aer
Si traiesc din izbucniri (zvacniri) vii, din emotii profunde
Din momente de glorie trecatoare (efemere)
Iar in linistea lumii (universului)
Aud ecouri de infinit.

Ramai langa mine prin (dincolo de) timp
Nu exista un lucru mai frumos care sa ne uneasca
Dincolo de sansa sau de incercarile destinului
Ramai langa mine pentru totdeauna
Ramai
.......
restul se mai repeta.

In multe randuri am zis ca italienii(pe care multi nu-i inghit si a caror muzica nu e atat de in topuri ca altele) au muzica buna, avand o oarecare complexitate melodica si mai cu seama versuri destul de profunde in compozitiile lor. E posibil sa mai fi scris pe undeva chestia asta. Nu am descoperit-o azi si de la prima auditie (la Sanremo...) m-a patruns regasirea-mi acolo...