Am aruncat doi ochi (prea mult! unul era mai mult decat suficient) la fericirea altora. Sa recunosc cat de rau mi-a facut?! Nu. N-am savarsit nici un pacat. Nu tanjesc la ceea ce e al altuia. Mi-e prea dor de fericirea mea. Daca n-as fi avut de-a face cu ea, daca n-as fi cunoscut-o, n-as fi avut ce cauta, dar... Am si eu dreptul, nu? Ma gandesc cateodata ca e ca si cum mi-am donat cu suflet cu tot, de bunavoie si in cunostinta de cauza, propria-mi fericire altora. E drept, nu chiar orisicui. Macar de-ar fi constient vreunul, macar de-ar pretui careva... Ma cutremur judecand ca am facut-o atat de usor, ca nu am stiut cum sa ma lupt pentru a o pastra. Acum sunt goala, seaca, istovita. Indur propria-mi pedeapsa (pesemne) la vesnica nefericire. Si cat de greu apasa autodamnarea! Cand un rau, un blestem chiar, vine dinafara, incerci sa-l contesti, dar cel pe care ti-l asumi de unul singur pare fara leac, cale fara intoarcere. "Sunt oameni care se simt bine in suferinta", am auzit pe cate unii. Oare?! Poate ca-s oameni invatati cu ea, care detin mai cu seama secretele protejarii sufletului, sau care cred (evlaviosi) ca suferinta innobileaza spiritul. Eu nu. Nimic nu m-a innobilat vreodat' mai mult ca fericirea. Caci de cate ori am avut-o, am primit-o desigur, am oferit-o inzecit, daca nu chiar inmiit. Am crescut prin fericire, daruind fericire. Acum nu mai cred insa in nimic. Si-n nimeni... Chiar si cu Dumnezeu, pe care il iubesc altminteri in sufletul meu, chiar si cu El am inceput sa am cateva dialoguri dure. Astept. Nu mi-a raspuns inca la nicio intrebare. Asta inseamna ca raman tot intr-un monolog penibil in care intrebarile se amesteca unele cu altele, marturisirile sunt interminabile, lacrimile pe masura. Daca tot nu-mi raspunde, atunci de ce nu ma cheama la judecata? L-am rugat in atatea randuri... Ori poate ca procesul e deja incheiat. El a hotarat, a rostit verdictul, iar eu imi ispasesc deja pedeapsa.
In instantele ceresti e prevazut dreptul la recurs?

Fara nicio legatura cu fericirea: o doamna adevarata nu se cotopeneste in veci cu sarsanalele de la piata oprindu-se de nu stiu cate ori pana acasa pentru a-si trage sufletul si dezmorti mainile. O doamna adevarata depune cumparaturile (niciodata cartofi, ceapa, carnati etc.) in portbagajul masinii de lux, de unde, evidemment, vor fi extrase si transportate la destinatia finala de catre... altcineva.
(Sa nu se supere duduile pe care involuntar le-am bagat in galeata asta cu laturi. Exista si exceptii. )