Am inceput sa impodobim si noi cate un pic. Am facut o stea din fanul iepurilor, atat de frumos mirositor, cu conuri de brad si stelute din paie. Nu ca am facut-o eu, dar... e chiar deosebita (si sunt asa modesta... ha!ha!ha!). Sunt curioasa cat va rezista. A trebuit sa insist mult si sa trec peste obtinerea "aprobarilor" pentru expunere, tocmai pe motiv ca "o vor fura imediat". "Las' s-o fure!", am zis. Fac alta, si alta, pana or avea toti pe la casele lor stele de fan si atunci voi face alta din brad si... ce-o fi, o fi. Azi, maine fac oricum inca una pentru usa de la intrare, ca mi-a mai venit o idee pentru un alt model si uite cum voi avea rezerva pregatita.

.................

Sunt tare contradictorii starile mele. Mai ca m-as bucura din toate "impodobirile" astea, mai ca imi vine sa plang din lipsa de alte "impodobiri". E asa un amestec de fan, brad, lemn si noroi ca abia se mai vede funda rosie de catifea pe care nu uit niciodata sa o pun, cu multa dragoste, la poarta, la usa, pe masa, acolo unde intra si ies venele si arterele in inima asta prea mare pentru atata lipsa de...

Ganduri de sarbatori...

.....

Azi draga mea sora e asa fericita, poate mai fericita ca niciodata. Nu pot fi cu ea si nu cred ca prin telefon sau mail fericirea ar putea fi contagioasa. Cat m-as mai imbolnavi!!! Sa-i ajute Dumnezeu sa nu se vindece niciodata si sa transmita si generatiilor viitoare dragostea adevarata, cu care inaintasii nostri erau invatati. De la o vreme, de la niste vremuri incoace... prea se transforma totul si nu mai e nimic cum a fost candva.

Ma duc sa ma uit la pozele fericitilor mei din alte timpuri.

Ma duc sa mai impodobesc ceva p'aci.

In proportie de 90% aleg sa scriu aici cand sunt trista, in vreme ce, atunci cand sunt fericita prefer sa tin "fericirile" pentru mine. Seamana a egoism, a rautate bruta, a atentat la linistea si pacea omenirii? Chiar asa?!

M-am luat si m-am sucit pe toate partile, m-am tras de urechi, m-am certat, dar rezultatul...

Din partea cealalta, mi-am sustinut pozitia prin cereri de iertare, prin promisiuni de tipul: "alta data voi incerca sa ma gandesc de zece ori inainte", etc., etc.

Incercand s-o inteleg si pe nefericita si pe fericita, ma pun pe analizat si deduc urmatoarele:

- cand omul primeste o supradoza de amar, tine cat tine inauntru, dar la un moment dat, ca sa nu crape, se pune "pe dat pe-afara". O face in forme diverse: tipa, fuge in lumea mare, canta sau...scrie. Pe vremuri oamenii scriau in jurnalul din caseta cu cheita, pe care il descopereau (daca) acolo dupa moartea acestuia urmasii, care aveau ocazia sa mai afle cate ceva despre sufletul aluia care s-a dus. In zilele noastre, de cand cu computerul, de cand cu internetul, unii aleg sa se exprime mai "la vedere". De ce s-ar expune atat? Uneori in speranta ca cineva, vazandu-le mai "in direct" sufletul, ar pricepe si treburile s-ar mai drege. Alteori, se gandesc ca din experientele lor (neplacute), altii ar putea trage invataminte, foloase;

- in varianta fericitei, banuiesc doar ca fericirea nu poate fi usor exprimata in vorbe. Poti canta, scrie poezii, chiar inota in oceane de fericire, dar ca sa poti exprima in vorbe ceea ce simti... e greu uneori. Te poti teme ca ai face o nedreptate fericirii, ca nu ai putea-o zugravi in culorile ei reale si atunci ar putea semana a simpla bucurie. Asa ca alegi fie sa pastrezi fericirea in suflet atat cat poti, cat te lasa lumea, fie sa exprimi starea ta de fericire in diverse alte moduri. Cum? Oferind, daruind, impartind ceea ce ai castigat cu altii. Si atunci e capital chiar, daca cei cu care imparti merita, sau mai bine zis daca stiu sa pretuiasca ceea ce le dai. Daca stiu ca la randul lor sa aiba grija de acest dar si sa-l reimparta lumii. Poti avea privilegiul de a primi indarat bucatica pe care tocmai ai dat-o celuilalt, sau... ea sa se indrepte amplificata in alta directie. Oricum binele e bine. Iar tu, cu fericirea in suflet, ramai visand ca cineva (acel cineva) ti-o da inapoi doar tie, numai tie, bineinteles ca tie.

Si... macar si visul inseamna ceva.