"Blestemat sa fie omul care se increde in om, care se sprijina pe un muritor si isi abate inima de la Domnul! Caci este ca un nenorocit in pustiu si nu vede venind fericirea; locuieste in locurile arse ale pustiului, intr-un pamant sarat si fara locuitori.

Binecuvantat sa fie omul care se increde in Domnul si a carui nadejde este Domnul! Caci el este ca un pom sadit langa ape, care-si intinde radacinile spre rau; nu se teme de caldura cand vine, si frunzisul lui ramane verde; in anul secetei nu se teme si nu inceteaza sa aduca rod.

Inima este nespus de inselatoare si de deznadajduit de rea; cine poate s-o cunoasca?
Eu, Domnul, pătrund inima şi încerc rărunchii, ca să răsplătesc fiecăruia după căile lui şi după roada faptelor lui. "

Intre binecuvantare si blestem ma inalt si ma cobor in bataia CREDINTEI in El si-n OAMENI. E drept ca-n El imi pun nadejdea zilelor ce vor veni, caci cu oamenii vazut-am adesea... Sunt unii insa pe care inima asta ne-"inselatoare si deznadajduit de rea" i-a asezat undeva mai sus, iar de cate ori privesc spre El, privirea-mi ii mangaie in zbor si pe acestia. Da, e drept ca uneori zaboveste mai mult, alteori ii atinge si pe cei ce nu merita... Si atunci imi accept blestemul nefericirii intru iubire si astept suferind lumeste judecata Lui, DOAR judecata Lui. Faptele mele, numai din inima savarsite, nu incerc a le ascunde vreodat'.

Vino, Doamne!!