Remarca de ieri referitoare la “absenta” mea de aici m-a luat prin surprindere. ( Nu m-as fi gandit ca cineva mi-ar simti in vreun fel lipsa. Mi-a facut tare bine sa simt contrariul starii de abandon.) Daca m-ar fi intrebat si de ce nu am mai fost prezenta, cred ca i-as fi raspuns, influentata probabil si de evenimentul indoliat de ieri ca o disparitie poate fi fie totala si definitiva, provocata de “aranjamente” exterioare, carora nu le putem opune nici cea mai mica rezistenta, fie determinata de acte pe care ni le asumam si decidem sa ne autodamnam la tacere, fie pur si simplu considerand ca retragandu-ne din miezul unei nebuloase, in care simteam ca ne pierdem urma si umbra printre necunoscute si neintelese, putem sa ne tragem un pic sufletul, sa ne odihnim simtirile, sperand in refacerea lor, spre a putea visa ca vom fi o prezenta onorabila (si de ce nu, adorabila) in momentul in care cineva, candva ne va striga “Adunarea!!”.

Pe scurt as zice ca, o vreme m-am ratacit intr-un satuc iluzoriu in care s-au stins prea repede toate luminitele care ar fi semnalizat un adapost la vreme de noapte neagra, viscolita si inghetata de iarna. Ramas-am fara carare, fara orizont, fara soare, chiar si fara felinare. Imi caut inca urmele bocancilor in scoarta zapezii ca sa ma asigur ca mai sunt. De s-o mai lumina nitel, ma voi indrepta catre intaia fereastra cu brad impodobit, voi topi cu suflari repetate florile de gheata, voi ciocani (nu fara teama, insa) si voi cere gazduire in bratele unei sobe vechi de teracota.

......