"Nimic nu merita pe lumea asta atatea lacrimi!", spuse vocea calda a femeii, trecute si ea prin multe necazuri. Cine hotaraste cine, ce merita? Si ce aveti cu lacrimile? Mi se acumulase o greutate de cca. 7 tone de lacrimi care-mi inecase creierul, la care se adunau cele inca 14 tone pompate mai din adancuri, din suflet si care, adunate, riscau sa-mi provoace o fractura de craniu. Ei, dar mult mai interesanta ar fi o "doamna" cu capul crapat pe din doua, decat una cu ochii strident colorati in rosu si cu aparente insertii de silicon in pleoape.

"Incearca sa citesti ziarul, vei vedea ca mai scapi de ganduri!" Era tot cea de alaturi, un fel de prietena (as putea-o numi din multe considerente, dar nu o fac cu gura plina, de teama de a nu ma insela ca in atatea randuri). Ii simteam mana dreapta cuprinzandu-ma de dupa umeri, iar stanga ei strangandu-mi cu putere mainile incatusate in poala. Era atat de calda! Eu tremuram de suspine, apoi de hohote, si iar de suspine, si ma mai linisteam (semn ca imi transmisese ceva din energia ei pozitiva), dar nu dura mult si iar izbucneam si tot asa... Nu puteam sa citesc. Tineam la piept ziarul pe care vinerea abia-l astept, dar stiam ca azi nimic nu mi-ar fi ramas in minte. Randurile ar fi fost neclare, ideile s-ar fi pierdut amestecandu-se cu avalansa de ganduri personale.

Mai bine ma uit pe geam. Campurile pustii, casele adorminde, palcurile de stuf, apele domoale, cerurile rasaritului tarziu, darele avioanelor in ducere, mormanele crescande de gunoaie, pasarile din cer si de pe pamant, soarele... Biserica din camp, crucea din varful turlei si desertaciunea campului din juru-i.

Am venit de afara inauntru. Pe patru scaune cu tapiserie maro statea intins un barbat cufundat intr-un somn adanc (fara sforaituri insa), cu fata intoarsa spre perete. Deasupra lui o oglinda sparta: trei cioburi mari ramase in rama, alte doua (sau cine stie cate) lipsa. Superstitie. Ani (7?) de necazuri. Ai cui? Incerc sa ma linistesc, caci nu eu am spart-o. Imi plantez lacrimile pe sticla cu zoaie care da spre lumina. Ele cresc si cresc si, bineinteles ca in curatenia lor nu se amesteca cu stropii de mizerie, ci isi urmeaza albia deja adancita care coboara spre barbie. Daca ar da un inghet, ce minunatie de turturi mi-ar mai creste!

Am scapat si de tren, am depasit si gloata de la metrou si..., noroc cu picioarele mele care stiu drumul spre serviciu. Am coborat si din al doilea tren subteran, m-am inghesuit si eu de data asta pe scara rulanta, si scara m-a carat si pe mine ca si pe ceilalti.

"Doamna, va doresc sa aveti o zi buna astazi, caci va vad tare necajita!", am auzit in pasajul de la metrou, soptindu-mi-se de peste umarul drept. Un domn, cunoscut oarecum, unul dintre navetistii educati cu care ajungi sa te saluti, fara a fi schimbat vreodata alte vorbe decat "Buna dimineata!", "Buna ziua!", "La revedere!" ma privea cu compasiune. M-am speriat (de mine mai mult decat de necunoscut), am dat din cap in semn de multumire, caci vorbele imi fura infundate de nodul de lacrimi din gat.

Am grabit pasul, ca de alergat nici vorba, am iesit la lumina si iata-ma la munca.

La munca, stimata doamna! Bagati capul bine in dosul desktop-ului, luati-va sulul de hartie aproape ca sa va ajunga pentru "guturai" si mult spor la grafice de fabricatie, situatii, oferte, hartoage de doi bani pentru dvs., dar de multi bani pentru altii.

Ce caut aici? Sa plec acasa? Acolo ce as cauta?

MARTA MEA ma asteapta-n fiecare zi in prag.

P.S. Adina, iti multumesc pentru bunatate! Domnule, iertati-mi lipsa de politete, fuga, absenta unui mimin raspuns! Multumesc si altora care-si manifesta deopotriva mila si nedumerirea. Nu va mai straduiti sa pricepeti! Nu e nimic iesit din comun. Chiar si cel mai fericit om (dupa unii) poate ascunde tristeti nebanuite. In cazul de fata, nu le-am mai putut ascunde. Tristetile astea-si fac de cap cu mine. Au gasit, pare-se, teren propice si nu mai vor sa plece.

As fi preferat sa multumesc cuiva pentru o zi frumoasa de toamna, sau pentru o floare mica, ori pentru o farama de dragoste ADEVARATA.