Dimineata cu ceata deasa. Trezire din vis, trezirea de fiecare zi la realitate. Ganduri si iar ganduri si iar... neintelesuri. Sperante urmate de dusuri reci sau de ploi scurte intru desteptare.

Surprize. Semne?! Da. Cred in semne. M-am gandit si m-am rugat mult in ultimul timp la El, dar mai ales la Ei, la ai mei. Cred in ingeri, in ingerii mei si astept ajutorul lor, mesaje pe care nu ma tem ca n-as putea sa le descifrez. I-am rugat printre lacrimi sa ma lumineze, sa-mi arate calea. Stiu ca m-au auzit si mai stiu ca sunt aproape si ca vor hotara la un moment dat sa vina, sa se intoarca, asta daca chiar au plecat vreodat'. Au fost momente in care m-am tot indoit, in care am avut temeri cum ca s-ar fi dus cu totii departe, atat de departe ca nu ma mai pot zari, ca nu ma mai pot acoperi noaptea cand dorm, ca nu ma mai apara de nimic si de nimeni. M-am gandit apoi ca nu aveau cum sa ma lase ei, tocmai ei, care au fost singurii ce au stiut sa ma iubeasca cu adevarat. Care au stiut sa-mi arate dragostea lor, sa ma faca sa o simt. Si cum nu ar fi avut de ce sa ma paraseasca, probabil ca au fost o vreme suparati, sau ca au avut si alte treburi acolo, in lumea lor ingereasca, caci nici unuia nu-i placea sa sada degeaba. Fiecare avea teluri inalte aici si nu as pricepe cum dincolo sa nu fie la fel, ba chiar mai mult.

Iar in tren. Ochii imi erau plecati in poala. Un inger nou prindea contur. Din cand in cand mai aruncam un ochi pe fereastra ca sa ma intalnesc cu soarele. Aburul pamantului nu-l lasa sa apara. M-am salutat in schimb cu padurea. In goliciunea ei invernala am simtit-o bucurandu-se de linistea diminetii. Am mangaiat campurile infratite destul de greu cu linia orizontului. Am dansat razand pe ape. M-am intors la ingerul meu.

De cand m-am apucat de crosetat asemenea figurine mi-am imaginat ca fiecare ar putea avea sufletul cuiva in el. Mama a fost prima. Dorul de ea e cel mai mare, de la o vreme exagerat de mare. I-au urmat ceilalti.

La un moment dat mi-am zis ca, cine stie, poate ar veni si un suflet din lumea asta sa intre intr-unul dintre ingerii mei... Poate ca, simtindu-mi atingerea, m-ar deslusi toata, s-ar intalni cu sufletul meu si ar intelege tot ce simt. Gandul asta ma face sa-mi tin toti ingerii aproape de mine. Port cate unul pe zi (daca nu chiar doi) in drumurile mele la serviciu, bine ascunsi in traista de lana. As vrea sa le fie cald, sa stiu ca le e bine. Seara, ii privesc pe toti agatati de cheia de la sifonierul stra - vechi pana cand somnul ma duce departe. Ei raman acolo cu mine peste noapte. As vrea sa-i visez. Nu reusesc inca.

Visez insa sa iau in brate un inger. Mai bine sa ma ia el. Si din incolacirea aceea stranie de aripi si brate el, ingerul, sa capete suflare, o inima care sa-i bata si ochi pe care sa-i sarut drept multumire pentru banalul, dar imensul fapt ca ma privesc. Sa ma invite, daca-ar vrea la dans, sa-mi stranga mana tremuranda, sa mi-o sarute intru linistire si muzica sa cante refrenul nesfarsit al dragostei adevarate.
Din pacate e numai imaginatia destul de bogata a unei mame care mai bine s-ar apuca sa scrie povesti pentru copii. Ma voi gandi si la asta. Deocamdata mai visez ca povestea mea cu ingerul viu sa se termine cu: "..., iar visele ei devenira realitate si asa traira fericiti pana la adanci batraneti." Of!! Parca nici povestile nu mai sunt ca altadata...

Am coborat din tren. Capitala ma intampina cu un peron rece, aglomerat, dar vesel. Imi amintesc cat de bine mi-a facut greva de la Metrorex de alaltaieri trasandu-mi drumul in aer liber de la gara pana-n Rosetti. Am reluat traseul cu mare drag si dor. Dor de un an, doi in urma cand faceam treaba asta zilnic. Stradutele mele, cu atentie alese dupa categoria "cu case vechi" sunt neschimbate. Cate un magazin inchis sau transformat intre timp ma anunta ca a trecut o vreme..., ca am mai imbatranit, ca una peste alta, nu mai e ce-a fost.

Cismigiul dimineata. Liniste, fosnet de frunze moarte, lac fara ape, lebede disparute... scaune, banci goale. Blocurile din imediata vecinatate a parcului sunt inca adormite. Nici un zgomot. Cativa trecatori grabiti, unul privindu-si ceasul, altul rastindu-se la telefon, altii, doi, trei pasnici, usor mai relaxati.

Teatrul mic - afise vechi, altele noi. M-as fi oprit sa vad programul. Eram insa in intarziere si nu se stie niciodata in ce toane imi gasesc seful. Oricum, astept cu nerabdare "Ma tot duc...". De data asta am apucat bilete. As vrea sa-i ofer Oanei Pellea unul dintre ingerii mei. Sper sa se bucure macar cat s-a bucurat de spicele pe care i le-am daruit asta vara.

In spatele Arhitecturii se pregatea un targ, o expozitie, ceva organizat cred pentru producatori agro... Din doua dubite se descarcau niste fructe de vis si cutii pline cu borcane de dulceturi si zacusca. Oooo, ar fi fost buna o zacusca azi. Am o eugenie si doua mere, e drept nu asa frumoase ca alea....

Azi am hotarat sa intru prin intrarea din spatele cladirii noastre, ca sa-mi pot face o cruce in fata bisericii si ca sa vad "mansarda cu ingeri". E o poveste lunga... O mansarda superba care mi-a zgandarit imaginatia in multe alte randuri. Am tot zis de cateva ori sa fac niste fotografii. Vara mai ales, cand au balconasul plin de flori. La ce mi-ar folosi insa fotografiile?!... Acum pare trista; poate ca e tristetea mea proiectata si acolo.

Zi de munca urata, urata, urata si tare obositoare. M-am straduit sa-mi pastrez zambetul printre glume despre ... prostii de serviciu. Am reusit oarecum. M-a mai ajutat din cand in cand muzica de la radio, sau cand s-a putut, din casti. Oricum, repet: urata zi. Bietul inger din traista!... Cred ca abia astepta ora 4.

Inapoi in gara, de asta data cu metroul. E vineri, e grozav de aglomerat. Trenul la fel. Lume pestrita, galagie, telefoane mobile, mai multe telefoane decat calatori. Ignor interiorul. Exteriorul e mirific. Un apus rarisim... Mai visez nitel la ingerul viu. Nu. Am zis ca e poveste pentru copii. Ba... Dar de dansat se poate? Da, dar nu cu un inger. Of!! Iar of...