Nu mi-am dorit niciodata, copil fiind, sa fiu mare, caci ii vedeam pe ai mei cu o gramada de griji, plus ca legatura dintre noi si parintii nostri a fost una de prietenie extrem de sincera, asa incat am inteles de mica ceea ce era de inteles despre viata: ca vremurile nu se mai intorc, ca trebuie sa pretuiesti ceea ce ai la momentul prezent si ca, desi trebuie sa te lupti pentru viitor, nu trebuie sa visezi prea mult. Am un tata "vesnic visator, romantic incurabil, destul de cu capul in nori" si am avut o mama "foarte cu picioarele pe pamant, cu un suflet de o marinimie si de o curatenie rara". Apropo de mama, la slujba de inmormantare nu pot sa uit ca as fi vrut sa-l dau afara din casa pe preotul care ajunsese la: "si ii iarta greselile cele de voie si fara de voie..." Nu credeam ca mama sa fi gresit vreodata cu ceva. Cat despre binele pe care-l facea permanent... Sunt atat de multe amintiri...

Despre nostalgia resimtita azi? E si nu e. E, numai datorita pierderilor si nu e, caci, cu unele exceptii (care din pacate incep sa se repete, dar cu care ma lupt) stiu sa ma bucur de prezent, de clipa. Din nefericire insa, nu-mi mai recunosc clipele, nu-mi vine sa cred ca asta, tocmai asta e prezentul meu. E un soi de negare a ceea ce traiesc, a ceea ce altii ma fac sa traiesc.

Despre clipe mele. Despre clipele mele de bucurie.

Ma bucur mai intai dimineata. Ma bucur enorm daca e lumina in camera. Lumina naturala o iubesc si noaptea. Eram copil si nu inchideam ochii oricat de obosita as fi fost, pana cand nu se termina "spectacolul umbrelor". Luminile masinilor trecand pe strada, faceau ca pe pereti sa se perinde ca-ntr-un dans, umbrele obiectelor din casa. Fundalul era asigurat de umbra perdelei pe care o gaseam de o frumusete... Mai ales iarna, cand mama, apoi noi o impodobeam cu stelute si crengi mici de brad, care pe perete se amestecau cu florile dantelei. In fine, niciodata nu am lipsit de la "reprezentatia noptii".

Ma mai bucura florile. De la ciulinii pe care putina lume ii iubeste, la florile mele preferate (freziile), toate florile sunt, dupa mine, niste minuni pe Pamant. N-am inteles niciodata de ce nu atrag ciulinii. Pentru ca au tepi? Pentru ca e greu sa ii culegi?E ca si cu oamenii: trebuie sa simti cum sa ii iei. Uneori i-am adunat folosindu-ma de ceva protector, ca si cum impotriva unui spin ar fi fost suficienta o aparatoare din carton, din cauciuc, etc. N-a fost intotdeauna. M-am ranit de multe ori, dar mi-a trecut privindu-le frumusetea. Alteori i-am retezat brutal, ca sa le dau de inteles ca nu le merge cu mine.

Ma fericeste soarele. Nu, nu il confund cu categoria "lumini". Soarele inseamna MULT, MULT MAI MULT. Daca as putea sa i-o spun... Si daca ar putea sa priceapa... Soarele insa, e prea Soare si nu stiu cat are de-a face cu noi, pamantenii.

Ador copiii. Copiii de toate natiile, de toate varstele, copiii. Imi plac si puii de tigan. Stiu, nu-i frumos sa ma exprim asa, dar asa se zice, nu? Chiar azi am vazut unul frumos in tren. Ideile preconcepute ii fac pe multi sa zica: e urat! Nuuuuu!!! Intai de toate sunt si ei oameni. Apoi copiii sunt copii si nu ma intereseaza cine sunt parintii lor cat timp le vad luminile din ochi si le ating manutele alea mici.

VOI CONTINUA. Nu stiu cand, poate maine. N-am verificat nimic in text, asa ca...