Ultima postare pe blogul cu "muzicile mele" m-a purtat putin in trecut. Cred ca eram prin primii (daca nu chiar primul an) de facultate. Alaturi de dragii sufletului meu gen: Bob, Freddie, Janis, alt Bob, Jimmy, etc., etc. aparea cate un nume care nu intra in gramada "restului". Asa se petrecu cu Lisa Stansfield care m-a inspira intr-atat incat m-am tuns periuta. Cunoscutii stiu prin ce am trecut, dar moaca de baietel mic mi-a fost atat de draga, incat nu au contat prea mult reactiile din jur. De precizat ca indata ce parul a atins o oarecare lungime, am executat cu mare drag suvitele cu pricina si iar "muream dupa fatuca din oglinda". Acu' vreun an mi-am propus sa mai fac "o ghidusie" si sa mai scap de latele astea, pe care nu mai am timp si nici "chemare" sa le mai aranjez. Asa ca mi-a "tunat" ideea de a ma tunde din nou. La "atentionari apasate" m-am conformat cuminte si iata-ma o "domnita", cand cu o coada impletita (in ton cu straiele romanesti), cand cu un soi de coc (mai de doamna), cand cu "pletele-n vant" cam prea hippie pentru o mama buna, dar... Ce-ar fi sa duc gandul pan' la capat?!

Tot Lisa mi-a amintit de discotecile din Regie, de balurile bobocilor, de scena pe care indrazneam sa "ma produc", de viata de student cu marile si multele ei bucurii. Si tristeti? Tristetile mele de atunci? Durerea aceea pe care nimeni niciodata nu mi-o va putea alina, sentimentul maturitatii venit prea devreme, pierderea Ei inainte de vreme...

De ce ajung mereu tot la lacrimi? De ce sa nu dansez, sa zicem, pe muzica Lisei si sa ma bucur de amintirile frumoase? De ce sa...

Ieri mi s-a spus ca sunt "o femeie frumoasa". O prietena mi-a facut complimentul. As crede-o daca nu m-as gandi ca e cea care de la o vreme imi e atat de aproape, incat nu stie ce sa mai zica, sa mai faca pentru a ma scoate din tristeti. Ma vad in oglinda in fiecare dimineata. Uneori am impresia ca nici nu m-am vazut, desi stiu sigur ca nu ma pot pieptana decat la oglinda, pentru a-mi aranja firele electrizate. NU MAI SUNT FRUMOASA. Sa fie clar.