Din ce in ce mai dese amortelile astea ale creierului...

Nu l-am lasat niciodata sa zaca, nici sa leneveasca, caci intotdeauna am considerat ca muncindu-l, ii dau sansa la sanatate si tinerete. Il trezesc cu noaptea-n cap si il las sa doarma doar 2-3 ore pe noapte. Chiar si cand mormanul de carnuri si oase se odihneste, lui tot ii mai dau de lucru un vis, doua. Nu sufla, nu maraie, nu caraie. Face ce-l pun sa faca si inca imi incanta si sufletul cu surprize. Ei, nu foarte des, caci eu stiu la ce sa ma astept din partea lui, dar cand si cand imi face cate o bucurie. E semn ca ma iubeste! zic. Creierul meu pare a-mi fi cea mai apropiata entitate vie de pe lumea asta. Iara cand adancurile-mi se confrunta cu probleme (offf, cat de des!!!), el cauta repede o solutie. Uneori nu e luat in seama; deeee, 'mnealui sufletul, preacuratul si atotsimtitorul, cum sa accepte el ajutorul unui biet creier?! Asadar face si el ce poate sa-mi fie bine, doar ca se vede treaba ca nu are autoritate deplina. In cazul asta, ar trebui sa organizez la un fel programul de functionare a adancsimtitorului si sa-l las pe superiorul cerebral sa-si vada de lucrari in liniste si pace (eventual non-stop).

Dar de unde furnicaturile astea, de unde amorteala asta care incepe sa ma nelinisteasca sincer?! Sa-i aplic o terapie prin aer, muzici sau soare, ori sa-i aprob direct cererea pentru concediul de odihna? Ar avea nevoie, zice el, si de una si de alta. Si eu? Eu ce ma fac?