Mi-as dori (chiar foarte mult) sa pot fi alt fel. Macar... un pic mai desteapta. Macar atat. Sau macar un pic mai ne-simtitoare (ar fi culmea sa zic "nesimtita", caci vorba asta intra in cu totul si cu totul alt "registru sonor"). Si mi-as mai dori sa nu mai plang. Ba..., sa plang numai de fericire. Sa plang oricat de putin, dar NUMAI DE FERICIRE. Si mi-as dori sa nu inteleg acele lucruri care, intelese, dor. Asta ar insemna ca in loc sa-mi doresc sa fiu mai desteapta, sa-mi doresc sa fiu chiar mai... proasta? Nu. Asta nu! Stiu ca asa as fi mai iubita (poate). Multi mi-o tot repeta ca de "destepte" nu are nevoie nimeni. Doar ca..., una peste alta nu-s nici asa, nici altminterea. Plutesc undeva, departe, perpendicular pe linia orizontului, acolo unde am coborat din cer si intru in pamant sau ma inalt, cu varfurile picioarelor infipte in pamant ca sa ating cerul. E o plutire pe verticala care nu aduce nicio bucurie. Aaa, mi-am amintit inca ceva: mi-as dori sa nu fi fost, sa nu fi fost, dar sa fiu de acum. Sa ma inventez acum de la zero, sa ma scriu, sa ma desenez, sa ma compun asa cum mi-as dori sa fiu si nu sunt...
Din nefericire... "mi-as dori", in loc de "imi doresc" nu prea are putere.
Din fericire pentru altii, nu-mi mai doresc NIMIC.
Astept sa imi doreasca candva cineva ceva.

De cand cu "noul meu proiect" menit sa-mi tina de urat pe vreme de furtuni, in pustiul noptilor, in parasirea zilelor si sa-mi umple timpul mort, am impletit atatea ganduri de ieri si de maine... I-am strans pe toti de prin albume, cutii, pungi, sertare, geamantane, i-am curatat de tot ce ar fi putut sa le imprime cea mai mica deviatie a imaginii si i-am inramat rand pe rand. Se intelege sau daca nu, trebuie sa spun raspicat ca am avut dialoguri prelungi cu fiecare in parte. Celor care nu au apucat sa ma cunoasca, m-am prezentat mai intai si le-am vorbit despre mine cat am putut de bine. Da, lor mai cu seama, nu as vrea sa le fie candva cumva rusine cu mine. Au fost si ei "cineva" pe lumea asta si ar fi pacat ca una din neamul lor sa le faca numele de ras taman cand sunt in lumea ... cealalta... Ei, avantajul meu e ca am sapat adanc in timp si stiu multe despre fiecare, despre ce-i convenea si ce nu, asa incat sa ma pot "decora" corespunzator. Cu ceilalti, cei "foarte ai mei", iubitii si nepretuitii care m-au cunoscut si cu care am stat mai multi sau mai putini ani unii langa altii, cu ei convorbirile nu se sfarsesc niciodata. Ei stiu si vor mai afla despre mine ori de cate ori raman numai cu ei, din ce in ce mai des si mai mult "numai cu ei"... Lor le tot repet despre bucuriile (tot mai putine) si tristetile (tot mai multe), despre neputinta mea de a ma desprinde de aici si despre dorinta mea imensa de a o face. Ei stiu dorurile mele si simt ca pun aripa langa aripa ca sa-mi pregatesca culcusul cald pe care il tot visez. Mai am una alta de aranjat pe aici, inclusiv albumul asta pe care daca nu-l termin eu, chiar nu mai are cine sa-l faca si copiii si nepotii si stranepotii nu vor mai avea la cine sa viseze si pe cine sa inrameze si cui sa-i mai scrie un gand in ceasuri de singuratate.
Scriu si parca deja sangele incepe sa se evapore si carnea sa se topeasca, iar sufletul sa prinda el insusi aripi spre a-si lua zborul.
Numai ca... mana cea mica si calda ma prinde de aripa dreapta si ma cheama la culcare. Sarutul ei il simt ca-i de "aici" si ca inca are puterea sa le inlocuiasca pe toate celelalte de "dincolo".

Am cateva vorbe tare importante cu Ei, dar nu mai pot sa le spun acum, caci trebuie sa-mi iau viata in serios, sa-mi trag sufletul indarat si sa ma odihnesc pana maine.

Noapte buna!
Noapte buna si tie, Doamne si ai grija de noi si de Ei!

Sambata rece.

Caldura manutelor ei atingandu-mi fruntea spre alungarea durerii, a buzelor ei lipite de obrazul meu, a sufetului ei cuibarit langa al meu. Frig afara, frig inauntru. Doar bucataria a nadusit ceva vreme in mirosuri de mancare si prajituri. Oboseala multa. Sfarseala. Un dram de odihna. Din nou frig in odaita aerisita.

Si din nou manutele ei linistindu-mi frisoanele. Somn redus la minute de vise si lacrimi. Tot treaza e mai bine. Caldura paturii de lana. Inca putin. Inca putin. Asa, fara vise, fara somn, doar cu inca putina caldura.

Manutele ei implorand sa iesim. Unde? Muzica sufletelor noastre, muzica ultimului concert din vara asta razbatea de departe. In aer liber s-au gandit ei, artistii nostri dragi sa bucure mai multa lume. Nu-s invatati oamenii cu asemenea bucurii. Ce trist! Ce frig! Vantul umflandu-ne rochiile neinspirat alese, prea vaporoase... Salul neputand sa acopere umerii si spatele, ne izola doar de piatra parapetului unde ne gasiram loc. Frig. Doar palmele se incalzeau aplaudand. Cam scurt, insa. Am mai fi vrut. Si ce daca as fi ramas tintuita de vant, macar in suflet se mai incalzise. Muzica are puterea asta. Face sa clocoteasca sangele in adancuri si sa mangaie sufletul bolnav.

Iar manutele ei strandandu-le pe ale mele. "Hai acasa, ca te incalzesc eu!" "Facem un ceai fierbinte cu lamaie multa si gata cu frigul." Acasa insa..., acasa e frigul cel mai mare. Ghetarii s-au instalat ca si cum ar fi lumea lor aici. Nu, nu-i chiar frig de iarna, ci frig de cavou. Aici ceva nu se mai incalzeste parca niciodata.

Manutele ei vor ramane calde mereu si vor fi gata oricand de o mangaiere.
Doar manutele ei...

Noapte buna, mica mea! Maine ma voi trezi, sper, mai calda si am sa te tin eu, de asta data in brate. Iarta-ma ca azi nu am putut. Frigul asta... Doar frigul asta e de vina... Stiu ca tu nu m-ai pomenit sa am probleme cu frigul, dar, asa se mai schimba mamele cu varsta. Nu, inca nu am imbatranit, doar azi a fost o zi mai... de toamna...

Azi e Dragaica, sarbatoarea de Sanziene si ziua lui tata. Ploua ca toamna, e intuneric si trist. Totusi, mi-am amintit ca:

iubesc ploaia (desi a murmurat a pustiu toata noaptea pe acoperisul de deasupra mea)
iubesc si toamna (si o astept, daca tot nu mai inseamna mare lucru vara asta)
iubesc sanzienele (pe care le-am luat de la o batranica frumoasa si care s-a minunat ca stiam de sarbatoarea asta. Abia astept sa i le pun Martei in apa baii de diseara si ... cine stie, poate si mamei ei..., in amintirea vremurilor bune)
si-l iubesc si pe TATA (da-i-ar Dumnezeu sanatate si ani cat mai multi!)

.......

Ma obosesc perdelele astea de la geamuri. Ochii mei vor sa le traga si nu pot. Dincolo de ele e asa un acoperis lucios, caramiziu, mai inchis acum de la ploaie, purtand doua cosuri carpite de caramida si tabla, ca lipit de culmea lui, e zidul in caroiaj al Nationalului, sprijinind ultimele etaje ale Interului. Pacat ca nu e clara imaginea asta... Fara carpa asta sintetica la mijloc, as vedea si picurii de apa cereasca.
O sa intorc capul din cand in cand catre stanga, unde fereastra MEA sta cu perdeaua trasa in margini, doar ca aici... :( sunt numai geamuri comuniste in dosul carora oamenii Procuraturii rascolesc hartoage si butoneaza printre cafele cat e ziua de lunga. Nasol.
Prefer ferestrele colegei mele, chiar si cu perdelele lor incomode...

.........

"La munca, doamna, ca doar nu va plateste cineva ca sa cascati gura pe geam!!", a zis ingerasul meu suparat ca nu sunt om serios.
" Iertare! N-am vrut. Promit ca nu o sa mai fac. Nuuuu! Asta nu pot sa promit. Ma apuc de treaba, dar lasati-mi ochii sa mai fuga si p'afara! MULTAM!"

Duminica aproape incheiata.
As numi-o "o duminica de ganduri si poezie"... Nici gandurile nu-s o raritate, nici poeziile de suflet. Noul vine din trairile rezultate, din meditatiile rodnice (sper), cu planuri mai multe de viata noua si cu Lumina. Ma feresc sa mai rostesc... "Soare". Imi provoaca o suferinta prea mare cuvantul asta. Prea mare... As vrea sa il pastrez doar inauntru si sa caut sa ma bucur dimprejur de lumina si ... atat. De lumina, de poezie, de viata, impartasite toate celor care simt deopotriva cu mine sau ramase pe veci neimpartasite celorlalti. La urma urmei nu toti oferim la fel, cum nu toti primim la fel; nu toti rostim la fel, cum nu toti ii intelegem pe ceilalti la fel... (E asa lunga lista asta... ) Exprimarea unui individ e parte din el, il caracterizeaza, reprezinta un dram din multitudinea bogatiilor sau, de ce nu, a saraciilor sale. Iar "sarac in exprimare" nu inseamna "sarac in simtire".
Nu mai departe eu... Sunt clipe in care ma revars in exprimari multiple, vorbe, muzici, imagini, mai mult sau mai putin inspirate si bineinteles, totdeauna fara pretentii de "elita"... Alteori ma culcusesc in taceri: uneori de teama, alteori din neinspiratie, alteori din lipsa de concordanta dintre trairi si puterea de exprimare. Aleg atunci sa tac si sa astept. Nu, nu sa astept minunea ca cei de dincolo sa priceapa ceva (nici n-ar avea de unde), dar... astept o alta clipa, in care de undeva din mine sau din afara mea sa scapere scanteia care sa nasca valvataia, "rostirea". Sigur ca asta se poate intampla sau ba.
Totul, absolut totul pe lumea asta este relativ. Un lucru singur e sigur si definitiv. Am "aflat" ieri despre asta, ca si cum nu ar fi trebuit sa fi stiut deja demult... Intr-un fel era in mine, dar parea prea apasator a recunoaste, prea trist poate a fi fost deja cunoscut "marele adevar". Am meditat si am fost de acord ca e drept, apoi am tras concluzii pornind de acolo si ducandu-ma catre maine, catre raspoimaine, catre peste ..... cativa ani sau peste foarte multe secole... Ei bine, singurul lucru sigur pe lumea asta este moartea. Si parca, nu stiu de ce, as fi vrut sa nu fie chiar asa sigur... Sa fie viata mai sigura si sa fie si dragostea la fel de sigura (viata si dragostea fiind interdependente, se intelege, dupa cum zice sufletul meu) si sa stiu ca dureaza muuuult, mult si bine... fara nicio teama ca intr-o zi n-ar mai fi, n-am mai fi...
Dar uite ca "a trebuit sa aflu" si a trebuit sa ma trezesc ca: "Mai femeie, bagati mintile in cap si fa ceva cu viata asta a ta, odata pentru totdeauna si nu te mai pierde in rahaturi de visari si de iluzii ca ai sa te trezesti ca a trecut timpul pe care l-ai avut alocat aici si... "

M-am gandit adesea cat de usor se poate pacali (ca sa nu zic minti) pe net. Azi, dar nu neaparat azi si nu musai dintr-un motiv anume, mi-a revenit gandul.
Se incepe cu un nume, se continua cu o poza, apoi cu un comentariu, cu un text, cu un email si uite cum se poate compune o intreaga poveste a unei fiinte, a unei vieti, a unei iubiri chiar. Da, sunt oameni care pot ajunge sa se indragosteasca de o iluzie, de ceea ce cineva mai mult sau mai putin iscusit reuseste, cu intentie sau in joaca sa faureasca. Nu vreau sa vorbesc, nici macar sa gandesc rau despre nimeni. Azi am pornit pur si simplu cu gandul de la mine, de la propria-mi poveste, de la propriile-mi iluzii sau de la cele pe care le-as putea alimenta altora. Azi am pornit de la cat bine si cat rau poate genera virtualul. Iata!
Numele meu "pe net" este fie Roxana, fie Roxana Creanga, fie Floarea Soarelui, fie simpla prescurtare intr-o initiala mica "r." sau mare "R." Lucrurile variaza mult in functie de inspiratie, de starea sufleteasca.
Imaginea mea?! "Avatarul"? Ei bine, in genere sunt pozele mele, sau imagini care intotdeauna exprima ceva, "ma rostesc", spun unde sunt, cu ce ma ocup, in ce ape ma scald, etc., etc. La fel de bine as putea oricand sa-mi pun poza unei frumoase, unei zane, unei domnisoare...
Textele mele? Scrierile? Sunt pura si simpla exprimare a gandurilor pe care le izvoraste mintea mea, atat cat poate, atat cat vrea. Corect am spus, caci uneori nu poate mai mult, alteori se incapataneaza sa nu vrea mai mult. Eu o cunosc deja si am inceput sa o inteleg. E o minte cu capacitati medii, dar destul de cuminte fata de ce s-ar cere uneori de la ea (atunci se incapataneaza sa nu vrea). Si de bine ce o inteleg, nu-i cer nimic mai mult, aici. Dar mintea mea, izvoratoare de texte, ar putea sa ia si pauza ori de cate ori ar vrea ea, fara sa se prinda prea usor cineva. Si ar comanda doar "copy" - "paste" si de restul s-ar amuza. Nu ar fi nimic rau in asta. E un fel de "lege nescrisa a netului".
Si uite cum, de la nume, la vorbe, as putea face o gramada de giumbuslucuri. Doar ca nu-mi vine. Nu simt nevoia. Simt insa uneori alta nevoie, aceea de a ma ascunde si asta nu atat din placerea de a nu fi gasita, cat din sentimentul ca "asa se cere".
E mult mai bine sa se creada ca esti fericita, chiar si daca esti sfasiata de suferinta, e la fel de bine sa te dai zambitoare, desi plangi de zile sau de ani, e cu atat mai bine sa pari frumusica, chiar daca numai tu stii ca nu mai vrei sa te vezi in oglinda si, de ce nu, e extrem de bine ca unii sa creada ca esti o prada usoara, cu toate ca tu stai bine infipta in groapa realitatii vietii tale, de unde... cin' sa te mai scoata? Asa, recunosc, cu tristete, cu durere chiar, dar nu cu rusine ca pacalesc atunci cand trebuie si pot pacali frumos pe toti acei ce au nevoie de pacalelile mele. Aici, "pe net" fac si ce vor altii, numai sa fie ei fericiti. Din pacate, insa, cred ca pacaleala cea mare o indura si ei, deopotriva cu mine. La ce ajuta o minciuna? Cat de trainica e o poveste fortat tesuta din iluzii aproape dictate?
"Sunt frumoasa, sunt extrem de tanara, sunt cea mai inteligenta si foarte sanatoasa. Traiesc numai din bucurii si le ofer cu draga inima orisicui." HA! HA! Fericiti-va!!! Nici ca va va mai fi dat a intalni asa o raritate.
Dar..., ma iertati ca va intreb: cat timp mai ramaneti pe aici? Aaa, v-ati mutat? Pai va rog sa ma anuntati ca sa stiu sa-mi iau si eu firea pe mine si sa-mi lepad mastile si valurile de pe trup. Offf! Greu a mai fost!
Acum sunt eu! Nu va uitati, ca n-are sa va placa! Sau daca chiar v-ati convins ca nu mai vreti iluzii, cautati-ma in alta parte! Aici ba-s eu, ba-i alta...

Eu, cea
potrivit de frumoasa, potrivit de urata,
potrivit de tanara, potrivit de batrana,
potrivit de desteapta, potrivit de nestiutoare,
potrivit de buna, potrivit de rea,
potrivit de fericita, potrivit de trista,
Eu sunt afara, departe de aici,
acolo unde numai lumina Soarelui
ma poate descoperi
asa cum sunt
Eu.

Iar Eu, cea VIE (inca) sunt doar Roxana, cu majuscula. Si sper ca tot cu majuscula sa raman si cand n-oi mai fi.

O, Doamne!! Simt ca-mi crapa ceva in adancuri sau in inalturi!!

Cand tocmai ma pregateam sa renunt la tot, in capul listei fiind mult dorita "intalnire" cu Oana Pellea de azi, cand chiar si amaratele astea de bloguri ma tot uitam in "dosuri" sa vad cum sa le inchid, fara a pierde insa amintirea lor, cand tocmai am expediat "cererea" de plecare in tara aceea..., unde stiu cata suferinta am indurat si facandu-mi o groaza de ganduri si planuri pentru Marta, cand pierdeam totul si pe toti parca deodata..., am primit un mail de la cea pe care, la fel ca si pe altii, am crezut-o "in retragere".
Incurajarile ei si invitatia de a trimite cateva texte la o anumita adresa... m-a facut sa zambesc, intr-o lupta crunta cu durerea asta cumplita de cap. "Texte"?! Draga mea, nu ma indemna la penibil! Scrierile mele sunt chiar "texte" pe care nimeni nu le poate lua in seama. Apoi, oamenii care trimit acolo sunt valori, sunt talente reale, sunt "oameni cu scoala", nu pseudo..., nu prapaditi de doi bani. Nu unii ca mine care "varsa" randuri peste randuri in disperarea singuratatii lor, in speranta ca ar vedea cineva, de undeva sau de candva, pentru a le face surpriza asteptarii la un colt de strada, sau a invitatiei la o cafea sau a unui telefon pe neasteptate.
Bucuria pe care mi-ai pricinuit-o e aceea ca tu esti inca destul de aproape de mine si ca ma consideri "importanta pentru tine". Mai e o farama de om care ma considera importanta. De ce oare nu mi-e de ajuns?! Poate ca ar trebui sa reusesc sa fiu eu insami importanta pentru mine, altminteri... "duce-m-as si m-as tooooot duce". Si ... eu importanta... niciodata!! Asa ca, uite cum nici numele nu stiu a mi-l purta cu cinste. (numele meu inseamna "zori de zi" sau "cea stralucitoare", dupa cum a aflat un prieten drag si pe care il tot dezamagesc).
Dar, de unde oameni buni atatia zori cand doar apusurile se mai vad peste zi si de unde atata stralucire?! Poate daca as mai aduce pe lume o fiica si as inzestra-o cu numele asta, ea, prin grija mea, ar putea fi stralucitoare. Sa caut o bucata de plastilina sau o bucata de lemn sau un ghem de sfoara si ... o nasc indata. :( Nu am vrut sa pun aici doar un semn de tristete, dar pe ala de inima franta si de plans in hohote nu-l stiu. Tinerii se pricep la semne, eu nu.
Hohote crescande... Tocmai canta la Glod FM "JUDY GARLAND - Somewhere Over The Rainbow"... Or mai fi curcubee pe lume? Sa-l rog pe ingerasul meu sa caute si sa ma cheme sa mai vad macar unul, cat imi mai amintesc sa ma bucur.

Imi voi aduna puterile si lacrimile si voi cobora un pic sa caut pe la florarese un manunchi de spice sau de flori de camp pt. preferata mea. (trebuia sa-i fi adus unele din cele adunate sambata) Poate ajung totusi sa o vad.

Tie, prietena draga, iti multumesc din sufletul asta despre care, cu bunatate zici:
"... il rog pe Cel de Sus sa te binecuvanteze cu o fericire pe masura sufletului tau!" Esti PREA buna! Sufletul meu e inscris la XXXXXS. (in vreme ce trupul creste spre XL-uri ... de atata bine)

Ma duc. Ma tot duc... Nu, asta a fost alt spectacol. Acum e "... tanti Roz". Pe Oscar parca mi-e teama sa-l rostesc, dar ma voi duce sa-i urez din cat suflet posed: SANATATE MULTA!

Dorinte din ultima vreme (nu neaparat "ultime dorinte"):

1. Definitiv neimplinite:
a). Concertul Bob Dylan;
b). Festivalul de teatru Sibiu;
si
c). Invierea mamei;
2. Aproape implinite:
a). "Oscar si tanti Roz";
b). Cu cortul la sfarsit de saptamana;
si
c). Invierea mea.
Daca si "aproape implinitele" astea se vor translata in lista de deasupra, atunci... poate va trebui sa modific definitiv tenta dorintelor, eventual in:
3. Posibile:
a). Schimbare de suflet;
b). Schimbare de ganduri;
si
c). Sihastrie.
Acu', chiar mi-e frica sa ma gandesc ca mi se apropie..., caci, in general se petrece ca "aproape implinitele", cu cat par mai aproape, cu atat aluneca dincolo, la "definitiv neimplinite". Ce ma fac?! Parca nu m-as sihastri inca... Sa schimb "posibilitatea"?! Habar n-am cu ce. Emigrare?!

Eu sunt foarte FERICITA!! Sunt fericita, ceea ce va doresc si voua. De fapt va doresc voua sa fiti fericiti, ceea ce mi-as dori si mie. Dar... , daca ma gandesc bine, de ce sa-mi doresc sa fiu fericita, daca sunt asa de fericita?! Nu, nu-mi mai doresc sa fiu fericita! Imi doresc sa va stiu pe voi toti fericiti. Daca voi sunteti fericiti, sunt si eu. Nu, de fapt, daca voi sunteti fericiti, nici nu mai e nevoie sa fiu si eu fericita.

VOI SUNTETI MULT MAI IMPORTANTI!!!

Eu..., am fost si eu candva importanta. Acum e randul vostru. Si voi mai fi si ... altcandva importanta. Voi veti fi insa mereu importanti. Importanti pentru mine, importanti pentru El.
Doar pentru voi toti ma mai rog lui Dumnezeu. Pentru mine nu am de ce sa ma mai rog. Eu sunt fericita ca ma pot ruga Lui pentru voi. Si mai sunt fericita si pentru ca am fost candva importanta si pentru ca voi mai fi ... candva.

ASTA-I FERICIREA MEA!!!

Sunt zile care as vrea sa nu faca parte din viata mea, pe care, odata traite, nu pot decat sa-mi doresc sa le uit. Sunt zile in care as intoarce timpul pentru a le schimba destinul.
Sunt ore de a caror mutenie ma tem si ma ascund. Sunt ore pustii si ore nesfarsite, in care as face orice altceva decat nimicul apasator.
Sunt clipe care dureaza ani, in loc de ani care se scurg in clipe. Sunt clipe care nu ar trebui sa existe pe axa vremurilor, pentru a nu incarca timpul cu murdarii.
Sunt, si poate ca au mai fost, si ma rog sa nu mai apuc: zile, ore, clipe fara Soare. Viata nu e viata fara Lumina!