Mi-as dori (chiar foarte mult) sa pot fi alt fel. Macar... un pic mai desteapta. Macar atat. Sau macar un pic mai ne-simtitoare (ar fi culmea sa zic "nesimtita", caci vorba asta intra in cu totul si cu totul alt "registru sonor"). Si mi-as mai dori sa nu mai plang. Ba..., sa plang numai de fericire. Sa plang oricat de putin, dar NUMAI DE FERICIRE. Si mi-as dori sa nu inteleg acele lucruri care, intelese, dor. Asta ar insemna ca in loc sa-mi doresc sa fiu mai desteapta, sa-mi doresc sa fiu chiar mai... proasta? Nu. Asta nu! Stiu ca asa as fi mai iubita (poate). Multi mi-o tot repeta ca de "destepte" nu are nevoie nimeni. Doar ca..., una peste alta nu-s nici asa, nici altminterea. Plutesc undeva, departe, perpendicular pe linia orizontului, acolo unde am coborat din cer si intru in pamant sau ma inalt, cu varfurile picioarelor infipte in pamant ca sa ating cerul. E o plutire pe verticala care nu aduce nicio bucurie. Aaa, mi-am amintit inca ceva: mi-as dori sa nu fi fost, sa nu fi fost, dar sa fiu de acum. Sa ma inventez acum de la zero, sa ma scriu, sa ma desenez, sa ma compun asa cum mi-as dori sa fiu si nu sunt...
Din nefericire... "mi-as dori", in loc de "imi doresc" nu prea are putere.
Din fericire pentru altii, nu-mi mai doresc NIMIC.
Astept sa imi doreasca candva cineva ceva.