Duminica aproape incheiata.
As numi-o "o duminica de ganduri si poezie"... Nici gandurile nu-s o raritate, nici poeziile de suflet. Noul vine din trairile rezultate, din meditatiile rodnice (sper), cu planuri mai multe de viata noua si cu Lumina. Ma feresc sa mai rostesc... "Soare". Imi provoaca o suferinta prea mare cuvantul asta. Prea mare... As vrea sa il pastrez doar inauntru si sa caut sa ma bucur dimprejur de lumina si ... atat. De lumina, de poezie, de viata, impartasite toate celor care simt deopotriva cu mine sau ramase pe veci neimpartasite celorlalti. La urma urmei nu toti oferim la fel, cum nu toti primim la fel; nu toti rostim la fel, cum nu toti ii intelegem pe ceilalti la fel... (E asa lunga lista asta... ) Exprimarea unui individ e parte din el, il caracterizeaza, reprezinta un dram din multitudinea bogatiilor sau, de ce nu, a saraciilor sale. Iar "sarac in exprimare" nu inseamna "sarac in simtire".
Nu mai departe eu... Sunt clipe in care ma revars in exprimari multiple, vorbe, muzici, imagini, mai mult sau mai putin inspirate si bineinteles, totdeauna fara pretentii de "elita"... Alteori ma culcusesc in taceri: uneori de teama, alteori din neinspiratie, alteori din lipsa de concordanta dintre trairi si puterea de exprimare. Aleg atunci sa tac si sa astept. Nu, nu sa astept minunea ca cei de dincolo sa priceapa ceva (nici n-ar avea de unde), dar... astept o alta clipa, in care de undeva din mine sau din afara mea sa scapere scanteia care sa nasca valvataia, "rostirea". Sigur ca asta se poate intampla sau ba.
Totul, absolut totul pe lumea asta este relativ. Un lucru singur e sigur si definitiv. Am "aflat" ieri despre asta, ca si cum nu ar fi trebuit sa fi stiut deja demult... Intr-un fel era in mine, dar parea prea apasator a recunoaste, prea trist poate a fi fost deja cunoscut "marele adevar". Am meditat si am fost de acord ca e drept, apoi am tras concluzii pornind de acolo si ducandu-ma catre maine, catre raspoimaine, catre peste ..... cativa ani sau peste foarte multe secole... Ei bine, singurul lucru sigur pe lumea asta este moartea. Si parca, nu stiu de ce, as fi vrut sa nu fie chiar asa sigur... Sa fie viata mai sigura si sa fie si dragostea la fel de sigura (viata si dragostea fiind interdependente, se intelege, dupa cum zice sufletul meu) si sa stiu ca dureaza muuuult, mult si bine... fara nicio teama ca intr-o zi n-ar mai fi, n-am mai fi...
Dar uite ca "a trebuit sa aflu" si a trebuit sa ma trezesc ca: "Mai femeie, bagati mintile in cap si fa ceva cu viata asta a ta, odata pentru totdeauna si nu te mai pierde in rahaturi de visari si de iluzii ca ai sa te trezesti ca a trecut timpul pe care l-ai avut alocat aici si... "
As numi-o "o duminica de ganduri si poezie"... Nici gandurile nu-s o raritate, nici poeziile de suflet. Noul vine din trairile rezultate, din meditatiile rodnice (sper), cu planuri mai multe de viata noua si cu Lumina. Ma feresc sa mai rostesc... "Soare". Imi provoaca o suferinta prea mare cuvantul asta. Prea mare... As vrea sa il pastrez doar inauntru si sa caut sa ma bucur dimprejur de lumina si ... atat. De lumina, de poezie, de viata, impartasite toate celor care simt deopotriva cu mine sau ramase pe veci neimpartasite celorlalti. La urma urmei nu toti oferim la fel, cum nu toti primim la fel; nu toti rostim la fel, cum nu toti ii intelegem pe ceilalti la fel... (E asa lunga lista asta... ) Exprimarea unui individ e parte din el, il caracterizeaza, reprezinta un dram din multitudinea bogatiilor sau, de ce nu, a saraciilor sale. Iar "sarac in exprimare" nu inseamna "sarac in simtire".
Nu mai departe eu... Sunt clipe in care ma revars in exprimari multiple, vorbe, muzici, imagini, mai mult sau mai putin inspirate si bineinteles, totdeauna fara pretentii de "elita"... Alteori ma culcusesc in taceri: uneori de teama, alteori din neinspiratie, alteori din lipsa de concordanta dintre trairi si puterea de exprimare. Aleg atunci sa tac si sa astept. Nu, nu sa astept minunea ca cei de dincolo sa priceapa ceva (nici n-ar avea de unde), dar... astept o alta clipa, in care de undeva din mine sau din afara mea sa scapere scanteia care sa nasca valvataia, "rostirea". Sigur ca asta se poate intampla sau ba.
Totul, absolut totul pe lumea asta este relativ. Un lucru singur e sigur si definitiv. Am "aflat" ieri despre asta, ca si cum nu ar fi trebuit sa fi stiut deja demult... Intr-un fel era in mine, dar parea prea apasator a recunoaste, prea trist poate a fi fost deja cunoscut "marele adevar". Am meditat si am fost de acord ca e drept, apoi am tras concluzii pornind de acolo si ducandu-ma catre maine, catre raspoimaine, catre peste ..... cativa ani sau peste foarte multe secole... Ei bine, singurul lucru sigur pe lumea asta este moartea. Si parca, nu stiu de ce, as fi vrut sa nu fie chiar asa sigur... Sa fie viata mai sigura si sa fie si dragostea la fel de sigura (viata si dragostea fiind interdependente, se intelege, dupa cum zice sufletul meu) si sa stiu ca dureaza muuuult, mult si bine... fara nicio teama ca intr-o zi n-ar mai fi, n-am mai fi...
Dar uite ca "a trebuit sa aflu" si a trebuit sa ma trezesc ca: "Mai femeie, bagati mintile in cap si fa ceva cu viata asta a ta, odata pentru totdeauna si nu te mai pierde in rahaturi de visari si de iluzii ca ai sa te trezesti ca a trecut timpul pe care l-ai avut alocat aici si... "
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu