M-am gandit adesea cat de usor se poate pacali (ca sa nu zic minti) pe net. Azi, dar nu neaparat azi si nu musai dintr-un motiv anume, mi-a revenit gandul.
Se incepe cu un nume, se continua cu o poza, apoi cu un comentariu, cu un text, cu un email si uite cum se poate compune o intreaga poveste a unei fiinte, a unei vieti, a unei iubiri chiar. Da, sunt oameni care pot ajunge sa se indragosteasca de o iluzie, de ceea ce cineva mai mult sau mai putin iscusit reuseste, cu intentie sau in joaca sa faureasca. Nu vreau sa vorbesc, nici macar sa gandesc rau despre nimeni. Azi am pornit pur si simplu cu gandul de la mine, de la propria-mi poveste, de la propriile-mi iluzii sau de la cele pe care le-as putea alimenta altora. Azi am pornit de la cat bine si cat rau poate genera virtualul. Iata!
Numele meu "pe net" este fie Roxana, fie Roxana Creanga, fie Floarea Soarelui, fie simpla prescurtare intr-o initiala mica "r." sau mare "R." Lucrurile variaza mult in functie de inspiratie, de starea sufleteasca.
Imaginea mea?! "Avatarul"? Ei bine, in genere sunt pozele mele, sau imagini care intotdeauna exprima ceva, "ma rostesc", spun unde sunt, cu ce ma ocup, in ce ape ma scald, etc., etc. La fel de bine as putea oricand sa-mi pun poza unei frumoase, unei zane, unei domnisoare...
Textele mele? Scrierile? Sunt pura si simpla exprimare a gandurilor pe care le izvoraste mintea mea, atat cat poate, atat cat vrea. Corect am spus, caci uneori nu poate mai mult, alteori se incapataneaza sa nu vrea mai mult. Eu o cunosc deja si am inceput sa o inteleg. E o minte cu capacitati medii, dar destul de cuminte fata de ce s-ar cere uneori de la ea (atunci se incapataneaza sa nu vrea). Si de bine ce o inteleg, nu-i cer nimic mai mult, aici. Dar mintea mea, izvoratoare de texte, ar putea sa ia si pauza ori de cate ori ar vrea ea, fara sa se prinda prea usor cineva. Si ar comanda doar "copy" - "paste" si de restul s-ar amuza. Nu ar fi nimic rau in asta. E un fel de "lege nescrisa a netului".
Si uite cum, de la nume, la vorbe, as putea face o gramada de giumbuslucuri. Doar ca nu-mi vine. Nu simt nevoia. Simt insa uneori alta nevoie, aceea de a ma ascunde si asta nu atat din placerea de a nu fi gasita, cat din sentimentul ca "asa se cere".
E mult mai bine sa se creada ca esti fericita, chiar si daca esti sfasiata de suferinta, e la fel de bine sa te dai zambitoare, desi plangi de zile sau de ani, e cu atat mai bine sa pari frumusica, chiar daca numai tu stii ca nu mai vrei sa te vezi in oglinda si, de ce nu, e extrem de bine ca unii sa creada ca esti o prada usoara, cu toate ca tu stai bine infipta in groapa realitatii vietii tale, de unde... cin' sa te mai scoata? Asa, recunosc, cu tristete, cu durere chiar, dar nu cu rusine ca pacalesc atunci cand trebuie si pot pacali frumos pe toti acei ce au nevoie de pacalelile mele. Aici, "pe net" fac si ce vor altii, numai sa fie ei fericiti. Din pacate, insa, cred ca pacaleala cea mare o indura si ei, deopotriva cu mine. La ce ajuta o minciuna? Cat de trainica e o poveste fortat tesuta din iluzii aproape dictate?
"Sunt frumoasa, sunt extrem de tanara, sunt cea mai inteligenta si foarte sanatoasa. Traiesc numai din bucurii si le ofer cu draga inima orisicui." HA! HA! Fericiti-va!!! Nici ca va va mai fi dat a intalni asa o raritate.
Dar..., ma iertati ca va intreb: cat timp mai ramaneti pe aici? Aaa, v-ati mutat? Pai va rog sa ma anuntati ca sa stiu sa-mi iau si eu firea pe mine si sa-mi lepad mastile si valurile de pe trup. Offf! Greu a mai fost!
Acum sunt eu! Nu va uitati, ca n-are sa va placa! Sau daca chiar v-ati convins ca nu mai vreti iluzii, cautati-ma in alta parte! Aici ba-s eu, ba-i alta...
Se incepe cu un nume, se continua cu o poza, apoi cu un comentariu, cu un text, cu un email si uite cum se poate compune o intreaga poveste a unei fiinte, a unei vieti, a unei iubiri chiar. Da, sunt oameni care pot ajunge sa se indragosteasca de o iluzie, de ceea ce cineva mai mult sau mai putin iscusit reuseste, cu intentie sau in joaca sa faureasca. Nu vreau sa vorbesc, nici macar sa gandesc rau despre nimeni. Azi am pornit pur si simplu cu gandul de la mine, de la propria-mi poveste, de la propriile-mi iluzii sau de la cele pe care le-as putea alimenta altora. Azi am pornit de la cat bine si cat rau poate genera virtualul. Iata!
Numele meu "pe net" este fie Roxana, fie Roxana Creanga, fie Floarea Soarelui, fie simpla prescurtare intr-o initiala mica "r." sau mare "R." Lucrurile variaza mult in functie de inspiratie, de starea sufleteasca.
Imaginea mea?! "Avatarul"? Ei bine, in genere sunt pozele mele, sau imagini care intotdeauna exprima ceva, "ma rostesc", spun unde sunt, cu ce ma ocup, in ce ape ma scald, etc., etc. La fel de bine as putea oricand sa-mi pun poza unei frumoase, unei zane, unei domnisoare...
Textele mele? Scrierile? Sunt pura si simpla exprimare a gandurilor pe care le izvoraste mintea mea, atat cat poate, atat cat vrea. Corect am spus, caci uneori nu poate mai mult, alteori se incapataneaza sa nu vrea mai mult. Eu o cunosc deja si am inceput sa o inteleg. E o minte cu capacitati medii, dar destul de cuminte fata de ce s-ar cere uneori de la ea (atunci se incapataneaza sa nu vrea). Si de bine ce o inteleg, nu-i cer nimic mai mult, aici. Dar mintea mea, izvoratoare de texte, ar putea sa ia si pauza ori de cate ori ar vrea ea, fara sa se prinda prea usor cineva. Si ar comanda doar "copy" - "paste" si de restul s-ar amuza. Nu ar fi nimic rau in asta. E un fel de "lege nescrisa a netului".
Si uite cum, de la nume, la vorbe, as putea face o gramada de giumbuslucuri. Doar ca nu-mi vine. Nu simt nevoia. Simt insa uneori alta nevoie, aceea de a ma ascunde si asta nu atat din placerea de a nu fi gasita, cat din sentimentul ca "asa se cere".
E mult mai bine sa se creada ca esti fericita, chiar si daca esti sfasiata de suferinta, e la fel de bine sa te dai zambitoare, desi plangi de zile sau de ani, e cu atat mai bine sa pari frumusica, chiar daca numai tu stii ca nu mai vrei sa te vezi in oglinda si, de ce nu, e extrem de bine ca unii sa creada ca esti o prada usoara, cu toate ca tu stai bine infipta in groapa realitatii vietii tale, de unde... cin' sa te mai scoata? Asa, recunosc, cu tristete, cu durere chiar, dar nu cu rusine ca pacalesc atunci cand trebuie si pot pacali frumos pe toti acei ce au nevoie de pacalelile mele. Aici, "pe net" fac si ce vor altii, numai sa fie ei fericiti. Din pacate, insa, cred ca pacaleala cea mare o indura si ei, deopotriva cu mine. La ce ajuta o minciuna? Cat de trainica e o poveste fortat tesuta din iluzii aproape dictate?
"Sunt frumoasa, sunt extrem de tanara, sunt cea mai inteligenta si foarte sanatoasa. Traiesc numai din bucurii si le ofer cu draga inima orisicui." HA! HA! Fericiti-va!!! Nici ca va va mai fi dat a intalni asa o raritate.
Dar..., ma iertati ca va intreb: cat timp mai ramaneti pe aici? Aaa, v-ati mutat? Pai va rog sa ma anuntati ca sa stiu sa-mi iau si eu firea pe mine si sa-mi lepad mastile si valurile de pe trup. Offf! Greu a mai fost!
Acum sunt eu! Nu va uitati, ca n-are sa va placa! Sau daca chiar v-ati convins ca nu mai vreti iluzii, cautati-ma in alta parte! Aici ba-s eu, ba-i alta...
Eu, cea
potrivit de frumoasa, potrivit de urata,
potrivit de tanara, potrivit de batrana,
potrivit de desteapta, potrivit de nestiutoare,
potrivit de buna, potrivit de rea,
potrivit de fericita, potrivit de trista,
Eu sunt afara, departe de aici,
acolo unde numai lumina Soarelui
ma poate descoperi
asa cum sunt
Eu.
Iar Eu, cea VIE (inca) sunt doar Roxana, cu majuscula. Si sper ca tot cu majuscula sa raman si cand n-oi mai fi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu