Gandul de ieri si visul de dupa

A fost o zi aparent obisnuita, cu multa munca, cu ceva bucurie, cu vreme frumoasa, cu liniste. Glume si mutre serioase intr-o simbioza placuta ochiului si sufletului. Dupa cele "8 ore de dedicare", drumul spre casa a fost o binecuvantare. Afara - senin, cald, inauntru - adieri patrunzatoare de aer conditionat strecurate pe sub fereastra trenului si pe la picioarele "doamnei"(ha!ha! - ce mai doamna, cu picioarele sloi!). Asa ca am preferat sa calatoresc pe afara, tinandu-ma strans lipita de scara trenului (suferinzii de inima trebuie sa stie ca e doar o figura de stil la mijloc). Desi mi-ar fi placut sa ating cu varfurile degetelor campurile, padurile si apele, m-am intins toata spre inalturi, ca sa ma gudur pe langa soare si sa ma rasfat printre nori. Era asa o frumusete!!! Nu am mai vazut de multa vreme nori asa prietenosi ca cei de ieri. I-as fi luat pe toti acasa sa-mi fac din ei un pat cu baldachin in care sa ma bucur de odihna mult dorita (despre care tot pomenesc in fiecare zi). I-am lasat pana la urma acolo, la locul lor, salvand pe hard-ul sufletului imaginea aia, pe care mi-am zis ca o voi redeschide de cate ori ma voi mai simti trista sau singura.

Si de la atata bucurie, mi-a venit un dor de a o impartasi ... cuiva. Nu stiu de ce simt atata nevoie de a imparti egal si pe din doua trairile astea. E drept ca si necazurile le-as imparti, dar fara nici o urma de pacaleala, repet ca mai mult decat tristeti, visez sa arat cu degetul spre ... bucurii.

"Uite norii aia! Doamne, ce minune! Vrei sa vii cu mine acolo?! Aaaa, sunt norii tai? Ce frumos!!
Uite padurea asta! Cat as alerga prin ea! Tu vrei sa te odihnesti dupa atata fuga?! Fie. Ma asez si eu.
Uite campul ala! Dumnezeule, ce nesfarsita frumusete vie! Hai sa-l cu-treieram!! Si ce daca ar veni un pic de ploaie. Imi place.
Si mai uite si apele astea! Offf, e inca vara! Ne intrecem inot pana la malul celalalt?! Ha! Ha! Te-am pacalit. Nu cred ca rezist pana acolo, dar hai sa ne scaldam un pic si daca poti, du-te tu, dar ... intoarce-te!

... gata.

Vezi, ti-am dat jumate, dar fix jumate din bucuria mea. De ce "fix"?! Pentru ca nu mai vreau sa dau mai mult si nici mai putin nu pot, ca n-ar fi dupa sufletul meu. Asa ca, poftim jumatatea ta, sau pe a mea (nu are nici o importanta) si..."

Oooo, Doamne, ce nori frumosi!!!

Am realizat cat de mult imi lipseste muzica si cata nevoie am de ea.
Duminica, am incheiat sfarsitul de saptamana la munte cu o cantare. N-o mai facusem de mult. Chitara lui D. suna foarte bine, parca mai bine ca a mea. Pacat ca o tine degeaba. Poate se va apuca totusi sa invete macar 2-3 acorduri. Pe urma vine si restul. Copiii ma ascultau uimiti. Nu, nu performantele mele vocal-instrumentale erau motivul surprinderii, ci acea alta imagine decat cea cu care ma stiusera pana atunci. Am vazut-o pe D. emotionata in cateva randuri. Stiau putine din melodiile pe care le-am cantat - normal, sunt de pe vremea mea. Totusi, i-am simtit patrunsi. Nu mai mult decat mine.
Chitara are ceva al ei care si-a ocupat un locsor mic, dar definitiv in sufletul meu. Acordurile, pliate pe voce, pe versuri, ma poarta de fiecare data in locuri exacte, cu oamenii cunoscuti care au fost parte integranta din interpretarile scurse de-a lungul timpului. Si atunci, duminica, am trecut prin cateva amintiri, impartasindu-le o parte si dragilor mei prieteni.
Anii de gimnaziu, serbarile scolare, anii de liceu cu alte serbari si "Cantarea Romaniei", Cenaclul Flacara, serile din fata blocului sau din camera mea in care se adunau colegii, prietenii si ai mei in serile de iarna la o cantare, o ascultare si un suc, un vin sau un cozonac fierbinte... Cantecele compuse din prea multa dragoste, din prea mult patos, din prea multa fericire. Pe atunci nu stiam de tristeti... Mama, sorbindu-mi vocea, mangaindu-mi chitara, mainile, de fiecare data cand, iar si iar ma asculta, parandu-i o minune, eu ei, care nu avea pic de voce, eu, care il mosteneam pe el, pe tata, care asa, cantandu-i o cucerise in tineretile lor. Prietenul meu de atunci, cel caruia i-am inchinat muzici peste muzici si care parea tare mandru cand ma vedea pe scena, stiind ca multi susoteau prin sala :" asta e gagica lu' ...". Apoi camarutele din caminele politehniste, deopotriva pline cu gasca noastra si alte gasti, unde ma alaturam lui A. sau lui D. si cantam mai cu foc. Primul semestru al anului intai cu repetitii seara de seara in subsolul facultatii, ba cu trupa de la estrada, ba cu baietii din trupa rock. Balurile bobocilor la care ne manifestam rand pe rand, florile primite de la cate un admirator si senzatia aceea minunata ca fusesem pe scena pe care dupa producerea mea primitiva printre aparitiile altora, pe care intotdeauna i-am vazut cu mult mai buni ca mine, urca Iris, iar eu coboram in sala, la picioarele lui Minculescu, imi desfaceam parul strans de obicei, ca sa-mi pot zbuciuma pletele, peste care de sus cadeau stropi de vodca.
Ale tineretii canturi...
A urmat apoi plecarea Ei si in clipa aia am simtit ca nu mai am nimic - nici voce, nici dorinta de a mai atinge chitara... Nu m-am imbracat in negru, in ciuda barfelor lumii, dar am purtat un alt fel de doliu prelungit... pe perioada nedeterminata... fara cantari, fara bucurii ... Suspinam uneori cand nu era nimeni prin preajma, legand 2-3 acorduri care, amintindu-mi de toate bucuriile care se dusesera, incepeau sa sune fals, sa zdrangane, sa zgarie timpanul si ... liniste iar.
Alti ani, multi, au venit doar cu muzici pentru mine, in soapta, din ce in ce mai in soapta, ajungand sa nu mai fie decat cateva pe an, aproape deloc. Chitara ramanea in coltisorul ei, o stergeam de praf si ma ascultam in amintire.
De cand cu Marta, am mai reluat prietenia, dar nu mai e si nu cred ca va mai fi ce a fost niciodata.
Acum imi place sa-i ascult mai mult pe altii. Eu m-am cam pierdut cu voce cu tot in adolescenta, in prima tinerete. N-am cultivat cand trebuia si se cunoaste.
Ma bucur insa ca mai pot transmite ceva, chiar si asa..., cu greu si primitiv, atunci cand imi gasesc curajul de a ma exprima. Ma bucur daca de cealalta parte se vede o emotie, cat de mica, o bucurie a atingerii oricat de departe si oricat de nepotrivita a sunetului care pleaca de aici. In fond, asta e rolul muzicii: sa mangaie, sa fericeasca, sa aline, sa umple goluri si sa construiasca punti.
Din pacate, nu gasesc momentul potrivit, am pierdut corzile de rezerva, m-am ratacit printre amintiri in loc sa iau chitara in mana si sa imi umplu macar golul meu.
Dar cum duminica am facut-o pentru copii si i-am bucurat, poate o mai veni o alta dumnica, si a alta, si o alta...

Si pe muzici pentru suflet a scazut activitatea... Nu-i bine. Nu e deloc bine.

P.S. Copii, sa nu va suparati ca va fac copii! Voi sa stiti ca va iubesc! Nu mai stiu daca am apucat sa va multumesc pentru scoaterea afara din ... ale mele.

Cred ca ar trebui sa cresc. Imi doresc sa cresc. Nu in inaltime, nici atat in greutate, cat in minte, in educatie (poate) sau in libertate (sigur). Sunt constienta ca adesea ma port ca la 16 ani (ca la cei 16 ani de pe vremea mea) si ca ar fi cazul ca macar la 40 (mai am putin) sa ma maturizez totalmente. Din nefericire (maxima si dureroasa nefericire) habar n-am cum si de unde sa incep. Parca astept ca intr-o noapte sa-mi apara-n vis o lista cu ceea ce trebuie sa fac, sa spun, sa gandesc si sa simt ca sa fiu in sfarsit cum ar trebui sa fiu. Dar..., cine stie daca se va intampla asa o minune (cred ca nici la 16 ani nu credeam in asa ceva...) . Concluzia: sunt mai rau ca atunci, pare-se. Mai dureros e ca neputinta asta de maturizare atrage dupa sine destule suferinte, destule umilinte, destule...

Poate ca si in exprimari ar fi cazul sa cresc..., stiu si eu... E de asteptat ca de departe sa se vada altfel decat de aproape, desi stiu ca sunt oameni care pot pricepe bine orice fel de exprimare (de la puerile, ca a mea, la extrem de superioare). Bine ar fi sa nu se vada totul ca la tipar (pe dos). Anumite lucruri sunt chiar limpezi si mai mult decat curate pentru a se lasa intoarse cu susul in jos sau cu dreapta la stanga.

Sau sa ma opresc din orice fel de exprimare? Am mai incercat. Nu ar fi prima data. E greu si asa exprimand, tacand insa e ... si mai greu.

D-aia ma intorc si zic: "tare as vrea sa dorm somn adanc si lung de regasire sau de gasire, daca o fi sa fie..."

Mi-as dori sa ma culc si sa dorm asa..., macar 1 an..., in care sa se rezolve toate cate sunt de rezolvat.

Am coborat cu insarcinari de serviciu pe la vremea pranzului, calmandu-mi astfel dorul de aer si soare. Doar ca aer..., cam nu prea, soare insa din plin. Intorcandu-ma de la intalnirea de afaceri (ha!ha!), mi-au iesit in cale trei florarese. Doua mai cu stare, urmarind trecatorii din dosul tarabelor incarcate cu culori si miresme, una, mai de jos cu cateva galeti in fata, intinzand buchete gata pregatite oamenilor grabiti. Ceva le asemana pe cele trei precupete: floarea soarelui.
Toata lumea care ma cunoaste stie ca ador floarea asta, iar cei care nu ma cunosc, pot intelege dupa semnatura. Dincolo de sentimentele contradictorii pe care le-am trait in ultimul timp in legatura cu dragostea mea fata de acest simbol, floarea soarelui ramane ceva oarecum sfant, comoara nepretuita de nimeni altcineva, pe care incerc eu si numai eu sa o pastrez in cufarul cu ganduri si sentimente rare, ferite de umbrele lasate de cei de la care nu mai am pretentia de a pricepe ceva.
Ma intorc. Am asistat la o scena care mi-a lasat un gust amar.
O doamna bine, se tocmea cu sarguinta pentru a obtine un pret bun la un buchet de... un buchet de..., de floarea soarelui. Nu am auzit cat costa si nici nu ma intereseaza. Creierul meu a retinut doar ca floarea soarelui avea un pret, care nu era pe buzunarul cuconetului si ca urma sa fie luata intr-un final acasa la... aceea.
Mi-a venit sa plang.
Mi-am zis: in primul si-n primul rand floarea soarelui nu e de vanzare. Floarea soarelui nu se transfera de pe taraba, in casa uneia care se vedea cat o pretuieste. Floarea soarelui se seamana, se uda si se pliveste (atat cat poate gradinarul sa o faca), iar ea creste, infloreste, se coace bine si se culege.
"Cucoana, pricepi, floarea soarelui nu are pret (cum sa te mai si tocmesti?!)?"
Cine stie, o aduna de pe campurile ei pline de soare, dar numai cine stie. Si cine o iubeste cu adevarat o seamana in gradina si se bucura de ea de la primul rasad pana la maturitate. Cine nu..., se multumeste cu imitatia de pe taraba si are parte de ea doar o zi, doua, pana se cloceste apa din vaza.
"Inteles, mai doamna?!"
Asa! Uite ca am i-am zis-o! Parca ma simt mai usurata! Oricum nu a priceput nimic.
..........

Vine el anul viitor. Abia astept sa-mi umplu curtea de flori si de soare. Pacat ca nu pot sa-mi cumpar un camp, dar cand o sa ma fac eu mare..., o sa-mi iau unul si o sa-mi fac si o sera pe jumatate din suprafata lui, ca sa am si iarna ... SOARE!!!

Dupa asemenea aberatii scrise ieri, recitite azi si uitate maine, ar fi cazul sa iau o gura de aer. "Ingineria" sufoca uneori... Nu inteleg nici eu cum de ma automutilez asa cu drag uneori, inginerindu-ma. Paradoxal, chiar imi face placere.
Sufletul meu vrea acum altceva, ceva tare departe de stiintele exacte. Sufletul meu vrea macar un pic de poezie.
D'aia ma voi duce degraba la aer, la soare, la ... o inghetata ;) .
Vine careva?
Ha! Ha! Mi-a tunat un gand haios:
Cum ar fi ca intr-o zi, la o ora stabilita foarte exact, toti oamenii sa iasa pe strazi, in parcuri, pe campii la o inghetata?! Tare misto!!! Aaaa, unii vor bere? Bine, fie si bere. S-or intelege ei intre ei - mancatorii de inghetata cu bautorii de bere. Soare sa fie!!!
A zis cineva ca BAT CAMPII?
Asa o fi... Caldura, domnule, caldura asta e de vina.

Aiureli ingineresti

Pentru evitarea conexiunilor cu intensitate tinzand catre zero, strabatute de bruiajele regresului sau progresului stiintei, m-am avantat in cautarea unor noi variante, bazate pe calcule de optimizare sustinute. N-a fost usor, dar am staruit in cercetare si mai cercetez inca, asteptand aparitia rezultatului - cu atat mai impunator cu cat atesta o evolutie pozitiva. Curenti si campuri de toate tipurile vibreaza continuu si alternativ, iar undele pulsatorii se propaga nestingherite de nici un obstacol, de nici o bariera. La intervale egale de spatiu si timp senzorii de proximitate avertizeaza prin semnale acustice si luminoase aparitia unor zone de maxima intensitate ce nu pot fi trecute fara riscuri. Acea partitie a elementului suflet, inca functionala, pentru care de altfel a fost conceputa aplicatia nu mai are performantele "noii generatii", iar tehnologia senzoriala ii prinde bine spre a nu depasi limitele ce i-ar putea aduce stingerea definitiva a tensiunii si intensitatii specifice, direct proportionala cu factorii de mediu si invers proportionala cu constanta de reflexie si refractie notata cu simbolul "C".
Din formula dedusa si apoi verificata atat fizic cat si matematic a rezultat expresia "Principiului 1 al conexiunii alternative" care urmeaza a fi aplicata in practica si demonstrata prin reducere la absurd. Se presupune ca... Rezultatul?!
...
... la fel de alternativ (pozitiv / negativ)

Multumiri celor care au contribuit activ sau pasiv la descoperirea principiului mai sus enuntat, precum si la pregatirea sesiunii de referate si comunicari ce urmeaza a avea loc in perioada iulie - august a.c.

E iar duminica si iar... ca duminica... De ceva timp ma tem de sfarsiturile de saptamana atat de mult incat vinerea la 5-6 pm., as vrea sa fie iar luni la 5-6 am. Dar nu am dobandit inca puterile acelea de zane ca sa ridic doar bagheta magica si ... gata schimbarea.

Si daca e duminica, e munca, e pustiire, e zbaterea de a gasi stropul de tihna, de bucurie, de pace.
Am permanent mii de lucruri de facut si din ce in ce mai permanent nu mai reusesc sa mai fac nimic (sambata si duminica). Casa ma asteapta cu atatea cate mai sunt de aranjat. copilul cu atatea cate vrea sa facem impreuna, mintea mea cu atatea cate mai vrea si ea sa citeasca, sa asculte, iar... sufletul meu nu indrazneste sa mai sufle nimic. Pai cand e atata nevoie de mine si eu raman neinsufletita... Ce sa mai ceara si biet sufletul asta?! Si mai cu seama cand stie ca mare lucru nu-i mai pot da. Ba, uneori, apropiindu-ma de el, inca ii mai sec din putinul de bucurie de care tine cu dintii ca sa nu moara.

Zilele trecute imi pregatisem 3 carti despre care sa scriu pe "vremuri..." , ma rog sa transpun acolo vreun pasaj si sa trimit la niste cronici bune: "Cartea cu Bunici"- Humanitas - volum coordonat de Marius Chivu (pe care o citesc cu Marta), "Povestiri despre om dupa o carte a lui Hegel" - Humanitas - Constantin Noica si "Amor intellectualis - Romanul unei educatii" - Polirom - Ion Vianu. Bineinteles ca nu se vede (inca) nimic. Habar nu am cand si daca se va vedea. Adevarul e ca m-am apucat sa postez, dar parca tot eram nehotarata asupra pasajelor pe care as fi vrut sa le redau. Sunt prea multe. Si cum se intampla adesea cand vrem mult deodata si fie nu iese nimic, fie rezultatul este unul "praf", probabil ca asa va fi si de data asta. Iata, deja nu-mi mai vine sa mai scriu nimic.

Pe colturi de ziar, neavand la indemana vreun caiet, vreo agenda, mi-am facut cateva notite (de jurnal) joi si vineri, cand, ajunsa acasa ar fi fost programat sa scriu... Sunt si ele pe aici, pe undeva. Se intelege ca nu au mare importanta, cum nimic din ceea ce apare aici nu are nicio importanta. E doar un soi de terapie, o modalitate de linistire prin revarsarea gandurilor, un NIMIC pe care, incercand sa-l scot din mine, traiesc cu speranta ca am pastrat binele si m-am curatat de rau si in felul asta o mai pot duce o vreme... Mare prostie!!! Enuntand NIMICUL, oferindu-l sub titulatura "asta e NIMICUL meu de care vrea sa scap", nu fac decat sa demonstrez ca-s eu insami NIMIC. Daca nu as fi astfel, as oferi o oarecare "consistenta" o "valoare" oricat de infima ar fi aceasta, dar CEVA, nu NIMIC.

Si uite cum jurnalul asta a mai cantarit inca o tona de prostie si azi...

Asta sunt!

Ba nu, nu-s asta, ci asta ma complac sa fiu.

Rusine, mare, mare rusine!!!

Am de gand sa-mi asortez verdele esarfei cu muschiul pietrei si indigoul dantelei cu rugina fierului... Transparenta sufletului se va pierde in umbrele cetatii, iar lumina cerului va invalui (poate) intunericul gandurilor... Si daca nu va fi loc pentru o sedere, voi cauta alt loc pentru o citire, o scriere sau pur si simplu o privire, undeva, in valea dinspre izvoare... Sunt si acolo pietre pentru calatori obositi ca mine.

E atat de trista cautarea asta a racorii si pactul cu norii, cand ma invatasem una dintre medaliatele cu Soare. Asta a fost demult, tare demult... De ce oare nu-mi intra odata in cap lucrul asta?!

De ce?

Noapte luuunga, luuuunga... M-am trezit mai devreme ca de obicei. Asteptasem sfarsitul asta de saptamana cu sufletul la gura, rugandu-ma de meteorologi sa anunte vreme buna (fara ploi) ca sa plec. Undeva... Oriunde... Cu bicicletele, cu instrumentele ( de cantat sau de desenat), cu Noica si cu camera de fotografiat. Am ochit de ceva vreme un loc "special" si am tot facut planuri si schite cu drumurile care ne-ar putea purta pana acolo.

Planurile s-au rasturnat in gol inca de ieri. Sarcini de serviciu pe care le-am carat cu amandoua mainile aseara, tarziu, prin aglomeratiile metrourilor si trenurilor de vineri. Si nu atarna atat greutatea bibliorafturilor, cat forta translatata si amplificata, nicidecum descompusa, a apasarii la nivel superior a unor "exprimari" ce-mi fura transmise clar si la obiect. S-a dus, cel putin azi, orice iesire in afara celei pana la piata si-napoi.

....................

Si ca si cum nu-mi erau mintea si sufletul suficient de incarcate, m-am trezit cu un dor de Sinaia MEA care-mi roade deja toate gandurile ramase. Ma uit de vreo jumatate de ora la poze si nu-mi vine sa cred ca doar cu atat am ramas, sau mai exact sunt pe cale sa raman, din tot ceea ce a insemnat Sinaia MEA. Nu-mi vine sa cred ca Ei locuiesc acum la 2 km de casa lor, ca zidurile alea de piatra nu mai aud pe nimeni de aproape 2 ani, ca in curand alti oameni se vor bucura (cine stie in ce fel) de ceva ce am crezut ca va ramane pentru totodeauna al Lor.

Ma urasc cumplit pentru ca nu am fost si nu sunt in stare sa fac ceva si sa-mi tin promisiunea facuta mie insami si nu altcuiva (nici macar lor) de a pastra si ingriji casa aia. Ma ocarasc pentru ca nu am taria sa ma duc macar sa o curat, sa o fac "boboc", sa smulg iarba dintre pietrele terasei cum ii placea Lui, sa mai dau o vopsea lemnariei cum ii placea Ei, un var, o curatenie, sa ... Offffff... Nimic nu sunt in stare... NIMIC. Ma simt atat de vinovata si atat de rea. Un om bun ar fi stiut cu siguranta ce are de facut si nu si-ar fi batut joc de singurele urme pamantene ale vietilor lor. Iarasi Offfff!!!!!

Ma gandesc cateodata ca nu merit nimic, nimic bun, cat timp nu-s capabila a ma achita de indatoririle mele supreme. Da, da, supreme. Cum de ma plimb, cum de mananc, cum de respir, cand... Cum indraznesc sa sustin ca ii iubesc pe Ei, cand ii pierd prin tot ceea ce nu fac si cand nu pun pret corect pe viata lor care fuse si pe amintirea lor care va fi?! Sunt atat de...

Cateodata mi-e rusine de copilul meu (asta ramas aici si fata de care incerc sa fiu cat mai fara cusur). E inca mica. Doamne, cat ma va judeca probabil mai tarziu... Si n-am sa am curajul sa suflu ca nu am avut incotro, ca nu am stiut de una singura sa le mai rezolv pe toate, ca nu am avut mintea intreaga, sufletul complet...
"De ce?!" , parca aud de pe acum.
"Pai..., mi-e rusine sa recunosc de ce... Fiindca nu am fost atat de puternica cum ar fi trebuit sa fiu, fiindca nu am fost o fiica buna, o mama buna..., poate ... o sotie buna. Nu, nu, aici la urma am gresit. Cred ca am fost PREA o sotie buna si... de acolo s-au tras toate, de acolo m-am pierdut sa mai fiu toate celelalte la cotele cerute, la cotele superioare. Si de acolo nu mai stiu sa ma intorc inca, nu mai stiu sa gasesc drumul spre MAMA BUNA, FIICA BUNA, ... om bun...

...............

Gata. Trebuie sa-mi "pregatesc agenda":

-piata (cumparaturi)
-librarie (1 mie, 1 ei)
-bucatarie (de toate pentru toti)
-birou (oferta de buget pentr ei)
-gradina (flori, animale pentru Marta)
-odaita (o carte, o muzica sau o scriere pentru sufletul meu, daca s-o mai putea ... la noapte)

Iar maine? Sa traim pana maine! Sa fim sanatosi!
Doamne, vezi-ne!

.........
.........

Intre timp, tot scriind la in jurnal, ba pe "blogul de doi bani", Dumnezeu cred ca m-a auzit si mi-a soptit ca daca ma misc repede, fuga-fuga la piata si fuga-fuga acasa, si daca imi mut restul agendei de azi pe maine, si daca renuntam la carti, putem sa fugim azi la Sinaia. Sa le duc si Lor niste "flori de la Ploiesti" si sa ajungem pe la 4.30 la Castel. Doar pe "acasa" nu cred ca-s in stare sa trec, asa ca ne vom intoarce cu un tren de noapte.

Si cand ma gandesc ca am fi putut ramane acolo si maine... Inchei tot cu "Offfff!", ca off asta inseamna, un fel de incheiere.

In tristetea aproape fatala ce ma bantuia, am inchis ochii si m-am rugat. M-am cufundat o vreme in liniste si pace, acolo unde ma mai gasesc, regasesc asa cum ma cunoscusem candva si cum ma intelegeam bine cu mine. Am stat amandoua, R. si r. tinandu-ne de mana, ne-am privit in ochi, toti cei patru ochi amestecandu-si lacrimile de transparente diferite, doar ca... a durat putin fata de cata nevoie avem una de alta...

Am deschis ochii. Nu mai stiam care dintre cele doua se intorsese - R. sau r. ?!

O pereche de pescarusi fericiti patrula gradina. Se trezise si familia de randunele. O gasca de vrabii guralive se infiltra cu tupeu in corul pasaresc. Era totusi o armonie mangaietoare de zori.

Asa treaza si asa, aparent vie, am auzit o voce, o chitara, ca prin vis totusi... "Why Worry..." Ultimele acorduri ar fi vrut sa ramana la mine doar ca nu stiam sa le opresc, sa le chem... Muzica se termina si aceeasi voce, de asta data mai in soapta, rosti:

Iti doresc sa te poti scrie, desena, inventa, compune si, de fapt, construi mai departe, intr-un fel care sa ti se para -- suficient de reconfortant si linistitor -- ”de la capat”, ”de la zero”, felul acela in care ne scriem, din cand in cand, asigurandu-ne pe noi insine ca ne mai putem naste o data, precum pasarea Phoenix, innodand nasterea asta cu firul care ni se parea pierdut.

Gata, eu ti-am dorit acum asta sincer! Acum, fa-o!

Mi-am amintit ca scrisesem seara ceva in jurnal, ca imi strigasem acolo oful, ca ma rugasem si ca intinsesem mainile in semn de "ajutor!", dar ca le coborasem indarat, invatata deja sa nu mai fie nicio mana dincolo, care sa ma ridice din ghemuire. Doamne, am ajuns sa am halucinatii grave! M-am bucurat insa ca mai puteam visa frumos..., macar o vreme... asta dupa ce imi pusesem interdictie la visare. Si ca sa fie visul implinit, dar si ca sa-i raspund celui din vis la indemn m-am programat ieri la o plimbare spre gara, pe jos, asa, ca in vremurile bune...

Era dupa ploaie, iar Cismigiul roia de indragostiti de toate varstele. Canta fanfara militara. Barcile se intersectau pe lac si se strecurau pe sub poduri si apoi pe sub salcii purtand dragostea pe ape. Pasarile "rare" pareau destul de indiferente, ascunzandu-si bine suferinta pricinuita de ingradirea libertatii. Copii..., multi copii... Si varstnici frumosi, aproape la fel de multi precum copiii.

M-am bucurat ca m-am bucurat :) de povestea asta.

M-am bucurat ca mi-am putut masca lacrimile din adancuri si ca mi-au inteles si ele ruga de a sta acolo, dosite.

M-am bucurat lasandu-ma infiorata de trairile altora si de frumusetile pe care le gustau ochii si urechile mele.

M-am bucurat destul de complicat pentru niste bucurii atat de simple.

Mai vreau!!! Poate ma mai incumet si azi...

Ma voi mai scrie pe un sfert de pagina incadrata intr-un chenar cu ramuri de salcie in tonuri fluide de verde crud pierzandu-se in griuri delicate si luciri metalice de ape.

Cand ma voi gasi intreaga, voi face publica lansarea.