E iar duminica si iar... ca duminica... De ceva timp ma tem de sfarsiturile de saptamana atat de mult incat vinerea la 5-6 pm., as vrea sa fie iar luni la 5-6 am. Dar nu am dobandit inca puterile acelea de zane ca sa ridic doar bagheta magica si ... gata schimbarea.
Si daca e duminica, e munca, e pustiire, e zbaterea de a gasi stropul de tihna, de bucurie, de pace.
Am permanent mii de lucruri de facut si din ce in ce mai permanent nu mai reusesc sa mai fac nimic (sambata si duminica). Casa ma asteapta cu atatea cate mai sunt de aranjat. copilul cu atatea cate vrea sa facem impreuna, mintea mea cu atatea cate mai vrea si ea sa citeasca, sa asculte, iar... sufletul meu nu indrazneste sa mai sufle nimic. Pai cand e atata nevoie de mine si eu raman neinsufletita... Ce sa mai ceara si biet sufletul asta?! Si mai cu seama cand stie ca mare lucru nu-i mai pot da. Ba, uneori, apropiindu-ma de el, inca ii mai sec din putinul de bucurie de care tine cu dintii ca sa nu moara.
Zilele trecute imi pregatisem 3 carti despre care sa scriu pe "vremuri..." , ma rog sa transpun acolo vreun pasaj si sa trimit la niste cronici bune: "Cartea cu Bunici"- Humanitas - volum coordonat de Marius Chivu (pe care o citesc cu Marta), "Povestiri despre om dupa o carte a lui Hegel" - Humanitas - Constantin Noica si "Amor intellectualis - Romanul unei educatii" - Polirom - Ion Vianu. Bineinteles ca nu se vede (inca) nimic. Habar nu am cand si daca se va vedea. Adevarul e ca m-am apucat sa postez, dar parca tot eram nehotarata asupra pasajelor pe care as fi vrut sa le redau. Sunt prea multe. Si cum se intampla adesea cand vrem mult deodata si fie nu iese nimic, fie rezultatul este unul "praf", probabil ca asa va fi si de data asta. Iata, deja nu-mi mai vine sa mai scriu nimic.
Pe colturi de ziar, neavand la indemana vreun caiet, vreo agenda, mi-am facut cateva notite (de jurnal) joi si vineri, cand, ajunsa acasa ar fi fost programat sa scriu... Sunt si ele pe aici, pe undeva. Se intelege ca nu au mare importanta, cum nimic din ceea ce apare aici nu are nicio importanta. E doar un soi de terapie, o modalitate de linistire prin revarsarea gandurilor, un NIMIC pe care, incercand sa-l scot din mine, traiesc cu speranta ca am pastrat binele si m-am curatat de rau si in felul asta o mai pot duce o vreme... Mare prostie!!! Enuntand NIMICUL, oferindu-l sub titulatura "asta e NIMICUL meu de care vrea sa scap", nu fac decat sa demonstrez ca-s eu insami NIMIC. Daca nu as fi astfel, as oferi o oarecare "consistenta" o "valoare" oricat de infima ar fi aceasta, dar CEVA, nu NIMIC.
Si uite cum jurnalul asta a mai cantarit inca o tona de prostie si azi...
Asta sunt!
Ba nu, nu-s asta, ci asta ma complac sa fiu.
Rusine, mare, mare rusine!!!
Si daca e duminica, e munca, e pustiire, e zbaterea de a gasi stropul de tihna, de bucurie, de pace.
Am permanent mii de lucruri de facut si din ce in ce mai permanent nu mai reusesc sa mai fac nimic (sambata si duminica). Casa ma asteapta cu atatea cate mai sunt de aranjat. copilul cu atatea cate vrea sa facem impreuna, mintea mea cu atatea cate mai vrea si ea sa citeasca, sa asculte, iar... sufletul meu nu indrazneste sa mai sufle nimic. Pai cand e atata nevoie de mine si eu raman neinsufletita... Ce sa mai ceara si biet sufletul asta?! Si mai cu seama cand stie ca mare lucru nu-i mai pot da. Ba, uneori, apropiindu-ma de el, inca ii mai sec din putinul de bucurie de care tine cu dintii ca sa nu moara.
Zilele trecute imi pregatisem 3 carti despre care sa scriu pe "vremuri..." , ma rog sa transpun acolo vreun pasaj si sa trimit la niste cronici bune: "Cartea cu Bunici"- Humanitas - volum coordonat de Marius Chivu (pe care o citesc cu Marta), "Povestiri despre om dupa o carte a lui Hegel" - Humanitas - Constantin Noica si "Amor intellectualis - Romanul unei educatii" - Polirom - Ion Vianu. Bineinteles ca nu se vede (inca) nimic. Habar nu am cand si daca se va vedea. Adevarul e ca m-am apucat sa postez, dar parca tot eram nehotarata asupra pasajelor pe care as fi vrut sa le redau. Sunt prea multe. Si cum se intampla adesea cand vrem mult deodata si fie nu iese nimic, fie rezultatul este unul "praf", probabil ca asa va fi si de data asta. Iata, deja nu-mi mai vine sa mai scriu nimic.
Pe colturi de ziar, neavand la indemana vreun caiet, vreo agenda, mi-am facut cateva notite (de jurnal) joi si vineri, cand, ajunsa acasa ar fi fost programat sa scriu... Sunt si ele pe aici, pe undeva. Se intelege ca nu au mare importanta, cum nimic din ceea ce apare aici nu are nicio importanta. E doar un soi de terapie, o modalitate de linistire prin revarsarea gandurilor, un NIMIC pe care, incercand sa-l scot din mine, traiesc cu speranta ca am pastrat binele si m-am curatat de rau si in felul asta o mai pot duce o vreme... Mare prostie!!! Enuntand NIMICUL, oferindu-l sub titulatura "asta e NIMICUL meu de care vrea sa scap", nu fac decat sa demonstrez ca-s eu insami NIMIC. Daca nu as fi astfel, as oferi o oarecare "consistenta" o "valoare" oricat de infima ar fi aceasta, dar CEVA, nu NIMIC.
Si uite cum jurnalul asta a mai cantarit inca o tona de prostie si azi...
Asta sunt!
Ba nu, nu-s asta, ci asta ma complac sa fiu.
Rusine, mare, mare rusine!!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu