Am realizat cat de mult imi lipseste muzica si cata nevoie am de ea.
Duminica, am incheiat sfarsitul de saptamana la munte cu o cantare. N-o mai facusem de mult. Chitara lui D. suna foarte bine, parca mai bine ca a mea. Pacat ca o tine degeaba. Poate se va apuca totusi sa invete macar 2-3 acorduri. Pe urma vine si restul. Copiii ma ascultau uimiti. Nu, nu performantele mele vocal-instrumentale erau motivul surprinderii, ci acea alta imagine decat cea cu care ma stiusera pana atunci. Am vazut-o pe D. emotionata in cateva randuri. Stiau putine din melodiile pe care le-am cantat - normal, sunt de pe vremea mea. Totusi, i-am simtit patrunsi. Nu mai mult decat mine.
Chitara are ceva al ei care si-a ocupat un locsor mic, dar definitiv in sufletul meu. Acordurile, pliate pe voce, pe versuri, ma poarta de fiecare data in locuri exacte, cu oamenii cunoscuti care au fost parte integranta din interpretarile scurse de-a lungul timpului. Si atunci, duminica, am trecut prin cateva amintiri, impartasindu-le o parte si dragilor mei prieteni.
Anii de gimnaziu, serbarile scolare, anii de liceu cu alte serbari si "Cantarea Romaniei", Cenaclul Flacara, serile din fata blocului sau din camera mea in care se adunau colegii, prietenii si ai mei in serile de iarna la o cantare, o ascultare si un suc, un vin sau un cozonac fierbinte... Cantecele compuse din prea multa dragoste, din prea mult patos, din prea multa fericire. Pe atunci nu stiam de tristeti... Mama, sorbindu-mi vocea, mangaindu-mi chitara, mainile, de fiecare data cand, iar si iar ma asculta, parandu-i o minune, eu ei, care nu avea pic de voce, eu, care il mosteneam pe el, pe tata, care asa, cantandu-i o cucerise in tineretile lor. Prietenul meu de atunci, cel caruia i-am inchinat muzici peste muzici si care parea tare mandru cand ma vedea pe scena, stiind ca multi susoteau prin sala :" asta e gagica lu' ...". Apoi camarutele din caminele politehniste, deopotriva pline cu gasca noastra si alte gasti, unde ma alaturam lui A. sau lui D. si cantam mai cu foc. Primul semestru al anului intai cu repetitii seara de seara in subsolul facultatii, ba cu trupa de la estrada, ba cu baietii din trupa rock. Balurile bobocilor la care ne manifestam rand pe rand, florile primite de la cate un admirator si senzatia aceea minunata ca fusesem pe scena pe care dupa producerea mea primitiva printre aparitiile altora, pe care intotdeauna i-am vazut cu mult mai buni ca mine, urca Iris, iar eu coboram in sala, la picioarele lui Minculescu, imi desfaceam parul strans de obicei, ca sa-mi pot zbuciuma pletele, peste care de sus cadeau stropi de vodca.
Ale tineretii canturi...
A urmat apoi plecarea Ei si in clipa aia am simtit ca nu mai am nimic - nici voce, nici dorinta de a mai atinge chitara... Nu m-am imbracat in negru, in ciuda barfelor lumii, dar am purtat un alt fel de doliu prelungit... pe perioada nedeterminata... fara cantari, fara bucurii ... Suspinam uneori cand nu era nimeni prin preajma, legand 2-3 acorduri care, amintindu-mi de toate bucuriile care se dusesera, incepeau sa sune fals, sa zdrangane, sa zgarie timpanul si ... liniste iar.
Alti ani, multi, au venit doar cu muzici pentru mine, in soapta, din ce in ce mai in soapta, ajungand sa nu mai fie decat cateva pe an, aproape deloc. Chitara ramanea in coltisorul ei, o stergeam de praf si ma ascultam in amintire.
De cand cu Marta, am mai reluat prietenia, dar nu mai e si nu cred ca va mai fi ce a fost niciodata.
Acum imi place sa-i ascult mai mult pe altii. Eu m-am cam pierdut cu voce cu tot in adolescenta, in prima tinerete. N-am cultivat cand trebuia si se cunoaste.
Ma bucur insa ca mai pot transmite ceva, chiar si asa..., cu greu si primitiv, atunci cand imi gasesc curajul de a ma exprima. Ma bucur daca de cealalta parte se vede o emotie, cat de mica, o bucurie a atingerii oricat de departe si oricat de nepotrivita a sunetului care pleaca de aici. In fond, asta e rolul muzicii: sa mangaie, sa fericeasca, sa aline, sa umple goluri si sa construiasca punti.
Din pacate, nu gasesc momentul potrivit, am pierdut corzile de rezerva, m-am ratacit printre amintiri in loc sa iau chitara in mana si sa imi umplu macar golul meu.
Dar cum duminica am facut-o pentru copii si i-am bucurat, poate o mai veni o alta dumnica, si a alta, si o alta...
Si pe muzici pentru suflet a scazut activitatea... Nu-i bine. Nu e deloc bine.
P.S. Copii, sa nu va suparati ca va fac copii! Voi sa stiti ca va iubesc! Nu mai stiu daca am apucat sa va multumesc pentru scoaterea afara din ... ale mele.
Duminica, am incheiat sfarsitul de saptamana la munte cu o cantare. N-o mai facusem de mult. Chitara lui D. suna foarte bine, parca mai bine ca a mea. Pacat ca o tine degeaba. Poate se va apuca totusi sa invete macar 2-3 acorduri. Pe urma vine si restul. Copiii ma ascultau uimiti. Nu, nu performantele mele vocal-instrumentale erau motivul surprinderii, ci acea alta imagine decat cea cu care ma stiusera pana atunci. Am vazut-o pe D. emotionata in cateva randuri. Stiau putine din melodiile pe care le-am cantat - normal, sunt de pe vremea mea. Totusi, i-am simtit patrunsi. Nu mai mult decat mine.
Chitara are ceva al ei care si-a ocupat un locsor mic, dar definitiv in sufletul meu. Acordurile, pliate pe voce, pe versuri, ma poarta de fiecare data in locuri exacte, cu oamenii cunoscuti care au fost parte integranta din interpretarile scurse de-a lungul timpului. Si atunci, duminica, am trecut prin cateva amintiri, impartasindu-le o parte si dragilor mei prieteni.
Anii de gimnaziu, serbarile scolare, anii de liceu cu alte serbari si "Cantarea Romaniei", Cenaclul Flacara, serile din fata blocului sau din camera mea in care se adunau colegii, prietenii si ai mei in serile de iarna la o cantare, o ascultare si un suc, un vin sau un cozonac fierbinte... Cantecele compuse din prea multa dragoste, din prea mult patos, din prea multa fericire. Pe atunci nu stiam de tristeti... Mama, sorbindu-mi vocea, mangaindu-mi chitara, mainile, de fiecare data cand, iar si iar ma asculta, parandu-i o minune, eu ei, care nu avea pic de voce, eu, care il mosteneam pe el, pe tata, care asa, cantandu-i o cucerise in tineretile lor. Prietenul meu de atunci, cel caruia i-am inchinat muzici peste muzici si care parea tare mandru cand ma vedea pe scena, stiind ca multi susoteau prin sala :" asta e gagica lu' ...". Apoi camarutele din caminele politehniste, deopotriva pline cu gasca noastra si alte gasti, unde ma alaturam lui A. sau lui D. si cantam mai cu foc. Primul semestru al anului intai cu repetitii seara de seara in subsolul facultatii, ba cu trupa de la estrada, ba cu baietii din trupa rock. Balurile bobocilor la care ne manifestam rand pe rand, florile primite de la cate un admirator si senzatia aceea minunata ca fusesem pe scena pe care dupa producerea mea primitiva printre aparitiile altora, pe care intotdeauna i-am vazut cu mult mai buni ca mine, urca Iris, iar eu coboram in sala, la picioarele lui Minculescu, imi desfaceam parul strans de obicei, ca sa-mi pot zbuciuma pletele, peste care de sus cadeau stropi de vodca.
Ale tineretii canturi...
A urmat apoi plecarea Ei si in clipa aia am simtit ca nu mai am nimic - nici voce, nici dorinta de a mai atinge chitara... Nu m-am imbracat in negru, in ciuda barfelor lumii, dar am purtat un alt fel de doliu prelungit... pe perioada nedeterminata... fara cantari, fara bucurii ... Suspinam uneori cand nu era nimeni prin preajma, legand 2-3 acorduri care, amintindu-mi de toate bucuriile care se dusesera, incepeau sa sune fals, sa zdrangane, sa zgarie timpanul si ... liniste iar.
Alti ani, multi, au venit doar cu muzici pentru mine, in soapta, din ce in ce mai in soapta, ajungand sa nu mai fie decat cateva pe an, aproape deloc. Chitara ramanea in coltisorul ei, o stergeam de praf si ma ascultam in amintire.
De cand cu Marta, am mai reluat prietenia, dar nu mai e si nu cred ca va mai fi ce a fost niciodata.
Acum imi place sa-i ascult mai mult pe altii. Eu m-am cam pierdut cu voce cu tot in adolescenta, in prima tinerete. N-am cultivat cand trebuia si se cunoaste.
Ma bucur insa ca mai pot transmite ceva, chiar si asa..., cu greu si primitiv, atunci cand imi gasesc curajul de a ma exprima. Ma bucur daca de cealalta parte se vede o emotie, cat de mica, o bucurie a atingerii oricat de departe si oricat de nepotrivita a sunetului care pleaca de aici. In fond, asta e rolul muzicii: sa mangaie, sa fericeasca, sa aline, sa umple goluri si sa construiasca punti.
Din pacate, nu gasesc momentul potrivit, am pierdut corzile de rezerva, m-am ratacit printre amintiri in loc sa iau chitara in mana si sa imi umplu macar golul meu.
Dar cum duminica am facut-o pentru copii si i-am bucurat, poate o mai veni o alta dumnica, si a alta, si o alta...
Si pe muzici pentru suflet a scazut activitatea... Nu-i bine. Nu e deloc bine.
P.S. Copii, sa nu va suparati ca va fac copii! Voi sa stiti ca va iubesc! Nu mai stiu daca am apucat sa va multumesc pentru scoaterea afara din ... ale mele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu