Noapte luuunga, luuuunga... M-am trezit mai devreme ca de obicei. Asteptasem sfarsitul asta de saptamana cu sufletul la gura, rugandu-ma de meteorologi sa anunte vreme buna (fara ploi) ca sa plec. Undeva... Oriunde... Cu bicicletele, cu instrumentele ( de cantat sau de desenat), cu Noica si cu camera de fotografiat. Am ochit de ceva vreme un loc "special" si am tot facut planuri si schite cu drumurile care ne-ar putea purta pana acolo.
Planurile s-au rasturnat in gol inca de ieri. Sarcini de serviciu pe care le-am carat cu amandoua mainile aseara, tarziu, prin aglomeratiile metrourilor si trenurilor de vineri. Si nu atarna atat greutatea bibliorafturilor, cat forta translatata si amplificata, nicidecum descompusa, a apasarii la nivel superior a unor "exprimari" ce-mi fura transmise clar si la obiect. S-a dus, cel putin azi, orice iesire in afara celei pana la piata si-napoi.
....................
Si ca si cum nu-mi erau mintea si sufletul suficient de incarcate, m-am trezit cu un dor de Sinaia MEA care-mi roade deja toate gandurile ramase. Ma uit de vreo jumatate de ora la poze si nu-mi vine sa cred ca doar cu atat am ramas, sau mai exact sunt pe cale sa raman, din tot ceea ce a insemnat Sinaia MEA. Nu-mi vine sa cred ca Ei locuiesc acum la 2 km de casa lor, ca zidurile alea de piatra nu mai aud pe nimeni de aproape 2 ani, ca in curand alti oameni se vor bucura (cine stie in ce fel) de ceva ce am crezut ca va ramane pentru totodeauna al Lor.
Ma urasc cumplit pentru ca nu am fost si nu sunt in stare sa fac ceva si sa-mi tin promisiunea facuta mie insami si nu altcuiva (nici macar lor) de a pastra si ingriji casa aia. Ma ocarasc pentru ca nu am taria sa ma duc macar sa o curat, sa o fac "boboc", sa smulg iarba dintre pietrele terasei cum ii placea Lui, sa mai dau o vopsea lemnariei cum ii placea Ei, un var, o curatenie, sa ... Offffff... Nimic nu sunt in stare... NIMIC. Ma simt atat de vinovata si atat de rea. Un om bun ar fi stiut cu siguranta ce are de facut si nu si-ar fi batut joc de singurele urme pamantene ale vietilor lor. Iarasi Offfff!!!!!
Ma gandesc cateodata ca nu merit nimic, nimic bun, cat timp nu-s capabila a ma achita de indatoririle mele supreme. Da, da, supreme. Cum de ma plimb, cum de mananc, cum de respir, cand... Cum indraznesc sa sustin ca ii iubesc pe Ei, cand ii pierd prin tot ceea ce nu fac si cand nu pun pret corect pe viata lor care fuse si pe amintirea lor care va fi?! Sunt atat de...
Cateodata mi-e rusine de copilul meu (asta ramas aici si fata de care incerc sa fiu cat mai fara cusur). E inca mica. Doamne, cat ma va judeca probabil mai tarziu... Si n-am sa am curajul sa suflu ca nu am avut incotro, ca nu am stiut de una singura sa le mai rezolv pe toate, ca nu am avut mintea intreaga, sufletul complet...
"De ce?!" , parca aud de pe acum.
"Pai..., mi-e rusine sa recunosc de ce... Fiindca nu am fost atat de puternica cum ar fi trebuit sa fiu, fiindca nu am fost o fiica buna, o mama buna..., poate ... o sotie buna. Nu, nu, aici la urma am gresit. Cred ca am fost PREA o sotie buna si... de acolo s-au tras toate, de acolo m-am pierdut sa mai fiu toate celelalte la cotele cerute, la cotele superioare. Si de acolo nu mai stiu sa ma intorc inca, nu mai stiu sa gasesc drumul spre MAMA BUNA, FIICA BUNA, ... om bun...
Planurile s-au rasturnat in gol inca de ieri. Sarcini de serviciu pe care le-am carat cu amandoua mainile aseara, tarziu, prin aglomeratiile metrourilor si trenurilor de vineri. Si nu atarna atat greutatea bibliorafturilor, cat forta translatata si amplificata, nicidecum descompusa, a apasarii la nivel superior a unor "exprimari" ce-mi fura transmise clar si la obiect. S-a dus, cel putin azi, orice iesire in afara celei pana la piata si-napoi.
....................
Si ca si cum nu-mi erau mintea si sufletul suficient de incarcate, m-am trezit cu un dor de Sinaia MEA care-mi roade deja toate gandurile ramase. Ma uit de vreo jumatate de ora la poze si nu-mi vine sa cred ca doar cu atat am ramas, sau mai exact sunt pe cale sa raman, din tot ceea ce a insemnat Sinaia MEA. Nu-mi vine sa cred ca Ei locuiesc acum la 2 km de casa lor, ca zidurile alea de piatra nu mai aud pe nimeni de aproape 2 ani, ca in curand alti oameni se vor bucura (cine stie in ce fel) de ceva ce am crezut ca va ramane pentru totodeauna al Lor.
Ma urasc cumplit pentru ca nu am fost si nu sunt in stare sa fac ceva si sa-mi tin promisiunea facuta mie insami si nu altcuiva (nici macar lor) de a pastra si ingriji casa aia. Ma ocarasc pentru ca nu am taria sa ma duc macar sa o curat, sa o fac "boboc", sa smulg iarba dintre pietrele terasei cum ii placea Lui, sa mai dau o vopsea lemnariei cum ii placea Ei, un var, o curatenie, sa ... Offffff... Nimic nu sunt in stare... NIMIC. Ma simt atat de vinovata si atat de rea. Un om bun ar fi stiut cu siguranta ce are de facut si nu si-ar fi batut joc de singurele urme pamantene ale vietilor lor. Iarasi Offfff!!!!!
Ma gandesc cateodata ca nu merit nimic, nimic bun, cat timp nu-s capabila a ma achita de indatoririle mele supreme. Da, da, supreme. Cum de ma plimb, cum de mananc, cum de respir, cand... Cum indraznesc sa sustin ca ii iubesc pe Ei, cand ii pierd prin tot ceea ce nu fac si cand nu pun pret corect pe viata lor care fuse si pe amintirea lor care va fi?! Sunt atat de...
Cateodata mi-e rusine de copilul meu (asta ramas aici si fata de care incerc sa fiu cat mai fara cusur). E inca mica. Doamne, cat ma va judeca probabil mai tarziu... Si n-am sa am curajul sa suflu ca nu am avut incotro, ca nu am stiut de una singura sa le mai rezolv pe toate, ca nu am avut mintea intreaga, sufletul complet...
"De ce?!" , parca aud de pe acum.
"Pai..., mi-e rusine sa recunosc de ce... Fiindca nu am fost atat de puternica cum ar fi trebuit sa fiu, fiindca nu am fost o fiica buna, o mama buna..., poate ... o sotie buna. Nu, nu, aici la urma am gresit. Cred ca am fost PREA o sotie buna si... de acolo s-au tras toate, de acolo m-am pierdut sa mai fiu toate celelalte la cotele cerute, la cotele superioare. Si de acolo nu mai stiu sa ma intorc inca, nu mai stiu sa gasesc drumul spre MAMA BUNA, FIICA BUNA, ... om bun...
...............
Gata. Trebuie sa-mi "pregatesc agenda":
-piata (cumparaturi)
-librarie (1 mie, 1 ei)
-bucatarie (de toate pentru toti)
-birou (oferta de buget pentr ei)
-gradina (flori, animale pentru Marta)
-odaita (o carte, o muzica sau o scriere pentru sufletul meu, daca s-o mai putea ... la noapte)
Iar maine? Sa traim pana maine! Sa fim sanatosi!
Doamne, vezi-ne!
.........
.........
Intre timp, tot scriind la in jurnal, ba pe "blogul de doi bani", Dumnezeu cred ca m-a auzit si mi-a soptit ca daca ma misc repede, fuga-fuga la piata si fuga-fuga acasa, si daca imi mut restul agendei de azi pe maine, si daca renuntam la carti, putem sa fugim azi la Sinaia. Sa le duc si Lor niste "flori de la Ploiesti" si sa ajungem pe la 4.30 la Castel. Doar pe "acasa" nu cred ca-s in stare sa trec, asa ca ne vom intoarce cu un tren de noapte.
Si cand ma gandesc ca am fi putut ramane acolo si maine... Inchei tot cu "Offfff!", ca off asta inseamna, un fel de incheiere.
Si cand ma gandesc ca am fi putut ramane acolo si maine... Inchei tot cu "Offfff!", ca off asta inseamna, un fel de incheiere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu