Am inceput sa impodobim si noi cate un pic. Am facut o stea din fanul iepurilor, atat de frumos mirositor, cu conuri de brad si stelute din paie. Nu ca am facut-o eu, dar... e chiar deosebita (si sunt asa modesta... ha!ha!ha!). Sunt curioasa cat va rezista. A trebuit sa insist mult si sa trec peste obtinerea "aprobarilor" pentru expunere, tocmai pe motiv ca "o vor fura imediat". "Las' s-o fure!", am zis. Fac alta, si alta, pana or avea toti pe la casele lor stele de fan si atunci voi face alta din brad si... ce-o fi, o fi. Azi, maine fac oricum inca una pentru usa de la intrare, ca mi-a mai venit o idee pentru un alt model si uite cum voi avea rezerva pregatita.

.................

Sunt tare contradictorii starile mele. Mai ca m-as bucura din toate "impodobirile" astea, mai ca imi vine sa plang din lipsa de alte "impodobiri". E asa un amestec de fan, brad, lemn si noroi ca abia se mai vede funda rosie de catifea pe care nu uit niciodata sa o pun, cu multa dragoste, la poarta, la usa, pe masa, acolo unde intra si ies venele si arterele in inima asta prea mare pentru atata lipsa de...

Ganduri de sarbatori...

.....

Azi draga mea sora e asa fericita, poate mai fericita ca niciodata. Nu pot fi cu ea si nu cred ca prin telefon sau mail fericirea ar putea fi contagioasa. Cat m-as mai imbolnavi!!! Sa-i ajute Dumnezeu sa nu se vindece niciodata si sa transmita si generatiilor viitoare dragostea adevarata, cu care inaintasii nostri erau invatati. De la o vreme, de la niste vremuri incoace... prea se transforma totul si nu mai e nimic cum a fost candva.

Ma duc sa ma uit la pozele fericitilor mei din alte timpuri.

Ma duc sa mai impodobesc ceva p'aci.

In proportie de 90% aleg sa scriu aici cand sunt trista, in vreme ce, atunci cand sunt fericita prefer sa tin "fericirile" pentru mine. Seamana a egoism, a rautate bruta, a atentat la linistea si pacea omenirii? Chiar asa?!

M-am luat si m-am sucit pe toate partile, m-am tras de urechi, m-am certat, dar rezultatul...

Din partea cealalta, mi-am sustinut pozitia prin cereri de iertare, prin promisiuni de tipul: "alta data voi incerca sa ma gandesc de zece ori inainte", etc., etc.

Incercand s-o inteleg si pe nefericita si pe fericita, ma pun pe analizat si deduc urmatoarele:

- cand omul primeste o supradoza de amar, tine cat tine inauntru, dar la un moment dat, ca sa nu crape, se pune "pe dat pe-afara". O face in forme diverse: tipa, fuge in lumea mare, canta sau...scrie. Pe vremuri oamenii scriau in jurnalul din caseta cu cheita, pe care il descopereau (daca) acolo dupa moartea acestuia urmasii, care aveau ocazia sa mai afle cate ceva despre sufletul aluia care s-a dus. In zilele noastre, de cand cu computerul, de cand cu internetul, unii aleg sa se exprime mai "la vedere". De ce s-ar expune atat? Uneori in speranta ca cineva, vazandu-le mai "in direct" sufletul, ar pricepe si treburile s-ar mai drege. Alteori, se gandesc ca din experientele lor (neplacute), altii ar putea trage invataminte, foloase;

- in varianta fericitei, banuiesc doar ca fericirea nu poate fi usor exprimata in vorbe. Poti canta, scrie poezii, chiar inota in oceane de fericire, dar ca sa poti exprima in vorbe ceea ce simti... e greu uneori. Te poti teme ca ai face o nedreptate fericirii, ca nu ai putea-o zugravi in culorile ei reale si atunci ar putea semana a simpla bucurie. Asa ca alegi fie sa pastrezi fericirea in suflet atat cat poti, cat te lasa lumea, fie sa exprimi starea ta de fericire in diverse alte moduri. Cum? Oferind, daruind, impartind ceea ce ai castigat cu altii. Si atunci e capital chiar, daca cei cu care imparti merita, sau mai bine zis daca stiu sa pretuiasca ceea ce le dai. Daca stiu ca la randul lor sa aiba grija de acest dar si sa-l reimparta lumii. Poti avea privilegiul de a primi indarat bucatica pe care tocmai ai dat-o celuilalt, sau... ea sa se indrepte amplificata in alta directie. Oricum binele e bine. Iar tu, cu fericirea in suflet, ramai visand ca cineva (acel cineva) ti-o da inapoi doar tie, numai tie, bineinteles ca tie.

Si... macar si visul inseamna ceva.

M-am saturat!!!
M-am saturat sa ma mai lupt pentru NIMIC!
M-am saturat sa ma mai amagesc ca CEVA/CINEVA se poate schimba!
M-am saturat sa tanjesc dupa FERICIRE!
M-am saturat sa asist neputincioasa la suferinta ei, sa nu am replici, sa nu ma tin de cuvant, toate astea dinaintea unui COPIL!
M-am saturat sa stau pe loc si, mai grav, sa tot dau inapoi, cand STIU ca as ajunge DEPARTE!
M-am saturat sa starnesc mila, cand sunt atat de INTREAGA!
M-am saturat sa fiu alta decat MINE!

Vreau lucruri atat de simple, de firesti, de accesibile de la viata si de la cei de langa mine, incat nu mai vreau sa ma multumesc cu MIZERII SI LACRIMI!
Vreau LINISTE si CURATENIE inainte de orice!

Si mai vreau sa nu supar pe NIMENI, desi... unii se vor supara. Ma voi ruga la Dumnezeu sa-mi inteleaga simtamintele. Daca e intr-adevar asa cum se spune, El ar trebui sa fie primul care sa vada ca nu gresesc.

MAI DEPARTE:

Imi plac toate anotimpurile, fara sa pot fixa o ordine a preferintelor. Imi plac apoi muntii si marea, padurile si nisipul, pietrele si scoicile, ploaia si vantul, linistea si linistea (naturii si a sufletului).

Imi plac culorile, pastelurile in special. Imi place si albul. Negrul nu. Il port uneori, dar nu-mi place. O singura data, la o serata de mare "clasa", m-am simtit extrem de eleganta "in nero assoluto". In rest incerc sa-i alatur intotdeauna o culoare care sa-l invie.

Iubesc muzica (cu exceptii manelistice, neaparat de precizat) si ador sa dansez, chiar daca nu mi s-a mai intamplat de ceva vreme.

Imi placeau petrecerile, atunci cand aveam cu cine "sa le petrec". Le organizam cu mare drag indiferent de numarul musafirilor. Si, corelat cu mesele festive, imi place sa gatesc, sa inventez retete noi, sa ornez, sa decorez, sa asezonez, sa aromatizez, sa condimentez etc. Rezultatele muncilor mele de "strasnica bucatareasa" obisnuiesc sa le etichetez prin: "bucate din suflet". Chiar zic adesea ca nu cred in afirmatii de genul: "nu stiu sa gatesc". Inteleg un "nu-mi place sa gatesc" si am ajuns sa accept aceasta replica mai mult ca inainte si s-o condamn mai putin. Sper totusi ca fata mea sa gateasca macar cat mine de bine, dar sa stie sa aleaga pentru cine.

Sunt (eram) fericita de Craciun, mai mult decat la oricare alta sarbatoare de peste an. Emotiile acelor zile incep cu mult inainte, cu cel putin o luna si se incheie cu greu la sfarsitul lui ianuarie, dupa aniversarile din familie. Ma doare ca alaturi de sentimentele de bucurie interioara pe care nimeni nu mi le poate lua, anul asta am mari temeri pentru perioada sarbatorilor. Vreau sa mai cred in Mos Craciun si sa-l rog de data asta ceva special. Tare-as vrea sa existe miracolul Craciunului.

Am enumerat cateva dintre bucuriile, placerile si fericirile mele.

Si, ca sa fie treaba incheiata oarecum, sa insir si lucrurile principale pe care le detest pe lumea asta: MINCIUNA, PREFACATORIA, LASITATEA, MITOCANIA si altele care intra tot in categoria asta.

Cam tampita postarea asta. Cui ii pasa ce-mi place, ce ma bucura, ce ma face sa sufar?! Sa mi-o leg de gat. Asa, ce-i care au uitat cine sunt sa-si aminteasca, iar noile cunostinte sa stie sa ma ocoleasca (eventual).

Nu mi-am dorit niciodata, copil fiind, sa fiu mare, caci ii vedeam pe ai mei cu o gramada de griji, plus ca legatura dintre noi si parintii nostri a fost una de prietenie extrem de sincera, asa incat am inteles de mica ceea ce era de inteles despre viata: ca vremurile nu se mai intorc, ca trebuie sa pretuiesti ceea ce ai la momentul prezent si ca, desi trebuie sa te lupti pentru viitor, nu trebuie sa visezi prea mult. Am un tata "vesnic visator, romantic incurabil, destul de cu capul in nori" si am avut o mama "foarte cu picioarele pe pamant, cu un suflet de o marinimie si de o curatenie rara". Apropo de mama, la slujba de inmormantare nu pot sa uit ca as fi vrut sa-l dau afara din casa pe preotul care ajunsese la: "si ii iarta greselile cele de voie si fara de voie..." Nu credeam ca mama sa fi gresit vreodata cu ceva. Cat despre binele pe care-l facea permanent... Sunt atat de multe amintiri...

Despre nostalgia resimtita azi? E si nu e. E, numai datorita pierderilor si nu e, caci, cu unele exceptii (care din pacate incep sa se repete, dar cu care ma lupt) stiu sa ma bucur de prezent, de clipa. Din nefericire insa, nu-mi mai recunosc clipele, nu-mi vine sa cred ca asta, tocmai asta e prezentul meu. E un soi de negare a ceea ce traiesc, a ceea ce altii ma fac sa traiesc.

Despre clipe mele. Despre clipele mele de bucurie.

Ma bucur mai intai dimineata. Ma bucur enorm daca e lumina in camera. Lumina naturala o iubesc si noaptea. Eram copil si nu inchideam ochii oricat de obosita as fi fost, pana cand nu se termina "spectacolul umbrelor". Luminile masinilor trecand pe strada, faceau ca pe pereti sa se perinde ca-ntr-un dans, umbrele obiectelor din casa. Fundalul era asigurat de umbra perdelei pe care o gaseam de o frumusete... Mai ales iarna, cand mama, apoi noi o impodobeam cu stelute si crengi mici de brad, care pe perete se amestecau cu florile dantelei. In fine, niciodata nu am lipsit de la "reprezentatia noptii".

Ma mai bucura florile. De la ciulinii pe care putina lume ii iubeste, la florile mele preferate (freziile), toate florile sunt, dupa mine, niste minuni pe Pamant. N-am inteles niciodata de ce nu atrag ciulinii. Pentru ca au tepi? Pentru ca e greu sa ii culegi?E ca si cu oamenii: trebuie sa simti cum sa ii iei. Uneori i-am adunat folosindu-ma de ceva protector, ca si cum impotriva unui spin ar fi fost suficienta o aparatoare din carton, din cauciuc, etc. N-a fost intotdeauna. M-am ranit de multe ori, dar mi-a trecut privindu-le frumusetea. Alteori i-am retezat brutal, ca sa le dau de inteles ca nu le merge cu mine.

Ma fericeste soarele. Nu, nu il confund cu categoria "lumini". Soarele inseamna MULT, MULT MAI MULT. Daca as putea sa i-o spun... Si daca ar putea sa priceapa... Soarele insa, e prea Soare si nu stiu cat are de-a face cu noi, pamantenii.

Ador copiii. Copiii de toate natiile, de toate varstele, copiii. Imi plac si puii de tigan. Stiu, nu-i frumos sa ma exprim asa, dar asa se zice, nu? Chiar azi am vazut unul frumos in tren. Ideile preconcepute ii fac pe multi sa zica: e urat! Nuuuuu!!! Intai de toate sunt si ei oameni. Apoi copiii sunt copii si nu ma intereseaza cine sunt parintii lor cat timp le vad luminile din ochi si le ating manutele alea mici.

VOI CONTINUA. Nu stiu cand, poate maine. N-am verificat nimic in text, asa ca...

Dimineata cu ceata deasa. Trezire din vis, trezirea de fiecare zi la realitate. Ganduri si iar ganduri si iar... neintelesuri. Sperante urmate de dusuri reci sau de ploi scurte intru desteptare.

Surprize. Semne?! Da. Cred in semne. M-am gandit si m-am rugat mult in ultimul timp la El, dar mai ales la Ei, la ai mei. Cred in ingeri, in ingerii mei si astept ajutorul lor, mesaje pe care nu ma tem ca n-as putea sa le descifrez. I-am rugat printre lacrimi sa ma lumineze, sa-mi arate calea. Stiu ca m-au auzit si mai stiu ca sunt aproape si ca vor hotara la un moment dat sa vina, sa se intoarca, asta daca chiar au plecat vreodat'. Au fost momente in care m-am tot indoit, in care am avut temeri cum ca s-ar fi dus cu totii departe, atat de departe ca nu ma mai pot zari, ca nu ma mai pot acoperi noaptea cand dorm, ca nu ma mai apara de nimic si de nimeni. M-am gandit apoi ca nu aveau cum sa ma lase ei, tocmai ei, care au fost singurii ce au stiut sa ma iubeasca cu adevarat. Care au stiut sa-mi arate dragostea lor, sa ma faca sa o simt. Si cum nu ar fi avut de ce sa ma paraseasca, probabil ca au fost o vreme suparati, sau ca au avut si alte treburi acolo, in lumea lor ingereasca, caci nici unuia nu-i placea sa sada degeaba. Fiecare avea teluri inalte aici si nu as pricepe cum dincolo sa nu fie la fel, ba chiar mai mult.

Iar in tren. Ochii imi erau plecati in poala. Un inger nou prindea contur. Din cand in cand mai aruncam un ochi pe fereastra ca sa ma intalnesc cu soarele. Aburul pamantului nu-l lasa sa apara. M-am salutat in schimb cu padurea. In goliciunea ei invernala am simtit-o bucurandu-se de linistea diminetii. Am mangaiat campurile infratite destul de greu cu linia orizontului. Am dansat razand pe ape. M-am intors la ingerul meu.

De cand m-am apucat de crosetat asemenea figurine mi-am imaginat ca fiecare ar putea avea sufletul cuiva in el. Mama a fost prima. Dorul de ea e cel mai mare, de la o vreme exagerat de mare. I-au urmat ceilalti.

La un moment dat mi-am zis ca, cine stie, poate ar veni si un suflet din lumea asta sa intre intr-unul dintre ingerii mei... Poate ca, simtindu-mi atingerea, m-ar deslusi toata, s-ar intalni cu sufletul meu si ar intelege tot ce simt. Gandul asta ma face sa-mi tin toti ingerii aproape de mine. Port cate unul pe zi (daca nu chiar doi) in drumurile mele la serviciu, bine ascunsi in traista de lana. As vrea sa le fie cald, sa stiu ca le e bine. Seara, ii privesc pe toti agatati de cheia de la sifonierul stra - vechi pana cand somnul ma duce departe. Ei raman acolo cu mine peste noapte. As vrea sa-i visez. Nu reusesc inca.

Visez insa sa iau in brate un inger. Mai bine sa ma ia el. Si din incolacirea aceea stranie de aripi si brate el, ingerul, sa capete suflare, o inima care sa-i bata si ochi pe care sa-i sarut drept multumire pentru banalul, dar imensul fapt ca ma privesc. Sa ma invite, daca-ar vrea la dans, sa-mi stranga mana tremuranda, sa mi-o sarute intru linistire si muzica sa cante refrenul nesfarsit al dragostei adevarate.
Din pacate e numai imaginatia destul de bogata a unei mame care mai bine s-ar apuca sa scrie povesti pentru copii. Ma voi gandi si la asta. Deocamdata mai visez ca povestea mea cu ingerul viu sa se termine cu: "..., iar visele ei devenira realitate si asa traira fericiti pana la adanci batraneti." Of!! Parca nici povestile nu mai sunt ca altadata...

Am coborat din tren. Capitala ma intampina cu un peron rece, aglomerat, dar vesel. Imi amintesc cat de bine mi-a facut greva de la Metrorex de alaltaieri trasandu-mi drumul in aer liber de la gara pana-n Rosetti. Am reluat traseul cu mare drag si dor. Dor de un an, doi in urma cand faceam treaba asta zilnic. Stradutele mele, cu atentie alese dupa categoria "cu case vechi" sunt neschimbate. Cate un magazin inchis sau transformat intre timp ma anunta ca a trecut o vreme..., ca am mai imbatranit, ca una peste alta, nu mai e ce-a fost.

Cismigiul dimineata. Liniste, fosnet de frunze moarte, lac fara ape, lebede disparute... scaune, banci goale. Blocurile din imediata vecinatate a parcului sunt inca adormite. Nici un zgomot. Cativa trecatori grabiti, unul privindu-si ceasul, altul rastindu-se la telefon, altii, doi, trei pasnici, usor mai relaxati.

Teatrul mic - afise vechi, altele noi. M-as fi oprit sa vad programul. Eram insa in intarziere si nu se stie niciodata in ce toane imi gasesc seful. Oricum, astept cu nerabdare "Ma tot duc...". De data asta am apucat bilete. As vrea sa-i ofer Oanei Pellea unul dintre ingerii mei. Sper sa se bucure macar cat s-a bucurat de spicele pe care i le-am daruit asta vara.

In spatele Arhitecturii se pregatea un targ, o expozitie, ceva organizat cred pentru producatori agro... Din doua dubite se descarcau niste fructe de vis si cutii pline cu borcane de dulceturi si zacusca. Oooo, ar fi fost buna o zacusca azi. Am o eugenie si doua mere, e drept nu asa frumoase ca alea....

Azi am hotarat sa intru prin intrarea din spatele cladirii noastre, ca sa-mi pot face o cruce in fata bisericii si ca sa vad "mansarda cu ingeri". E o poveste lunga... O mansarda superba care mi-a zgandarit imaginatia in multe alte randuri. Am tot zis de cateva ori sa fac niste fotografii. Vara mai ales, cand au balconasul plin de flori. La ce mi-ar folosi insa fotografiile?!... Acum pare trista; poate ca e tristetea mea proiectata si acolo.

Zi de munca urata, urata, urata si tare obositoare. M-am straduit sa-mi pastrez zambetul printre glume despre ... prostii de serviciu. Am reusit oarecum. M-a mai ajutat din cand in cand muzica de la radio, sau cand s-a putut, din casti. Oricum, repet: urata zi. Bietul inger din traista!... Cred ca abia astepta ora 4.

Inapoi in gara, de asta data cu metroul. E vineri, e grozav de aglomerat. Trenul la fel. Lume pestrita, galagie, telefoane mobile, mai multe telefoane decat calatori. Ignor interiorul. Exteriorul e mirific. Un apus rarisim... Mai visez nitel la ingerul viu. Nu. Am zis ca e poveste pentru copii. Ba... Dar de dansat se poate? Da, dar nu cu un inger. Of!! Iar of...

Ultima postare pe blogul cu "muzicile mele" m-a purtat putin in trecut. Cred ca eram prin primii (daca nu chiar primul an) de facultate. Alaturi de dragii sufletului meu gen: Bob, Freddie, Janis, alt Bob, Jimmy, etc., etc. aparea cate un nume care nu intra in gramada "restului". Asa se petrecu cu Lisa Stansfield care m-a inspira intr-atat incat m-am tuns periuta. Cunoscutii stiu prin ce am trecut, dar moaca de baietel mic mi-a fost atat de draga, incat nu au contat prea mult reactiile din jur. De precizat ca indata ce parul a atins o oarecare lungime, am executat cu mare drag suvitele cu pricina si iar "muream dupa fatuca din oglinda". Acu' vreun an mi-am propus sa mai fac "o ghidusie" si sa mai scap de latele astea, pe care nu mai am timp si nici "chemare" sa le mai aranjez. Asa ca mi-a "tunat" ideea de a ma tunde din nou. La "atentionari apasate" m-am conformat cuminte si iata-ma o "domnita", cand cu o coada impletita (in ton cu straiele romanesti), cand cu un soi de coc (mai de doamna), cand cu "pletele-n vant" cam prea hippie pentru o mama buna, dar... Ce-ar fi sa duc gandul pan' la capat?!

Tot Lisa mi-a amintit de discotecile din Regie, de balurile bobocilor, de scena pe care indrazneam sa "ma produc", de viata de student cu marile si multele ei bucurii. Si tristeti? Tristetile mele de atunci? Durerea aceea pe care nimeni niciodata nu mi-o va putea alina, sentimentul maturitatii venit prea devreme, pierderea Ei inainte de vreme...

De ce ajung mereu tot la lacrimi? De ce sa nu dansez, sa zicem, pe muzica Lisei si sa ma bucur de amintirile frumoase? De ce sa...

Ieri mi s-a spus ca sunt "o femeie frumoasa". O prietena mi-a facut complimentul. As crede-o daca nu m-as gandi ca e cea care de la o vreme imi e atat de aproape, incat nu stie ce sa mai zica, sa mai faca pentru a ma scoate din tristeti. Ma vad in oglinda in fiecare dimineata. Uneori am impresia ca nici nu m-am vazut, desi stiu sigur ca nu ma pot pieptana decat la oglinda, pentru a-mi aranja firele electrizate. NU MAI SUNT FRUMOASA. Sa fie clar.

Azi am vrut sa scriu pe blogul meu principal Vremuri-Oameni-Vieti despre mai multe. Despre articolul din "Romania Literara" al Ioanei Parvulescu intitulat "Scoala si viata", despre "Al doilea Sighet", al lui Catalin Stanescu (din 03. oct., dar pe care abia azi l-am descoperit pe http://www.thechronicle.ro/ ) si despre ceea ce am simtit si am trait eu insami in anumite perioade ale vietii mele, despre amintirile pe care mi le-au trezit aceste doua lecturi.

Daca starea de spirit mi se va imbunatati sau inrautati considerabil, probabil ca voi ajunge sa continui randurile astea. Se cheama ca scriu p-aci cand sunt foarte fericita sau, mai des, foarte nefericita.

O zi in care mi-am amintit de bucurie. As fi vrut sa zic chiar fericire, dar se pare ca am priceput si eu cu ce se mananca fericirea si ma gandesc de zece ori inainte de a ma ferici sau de a-i lasa pe altii sa ma fericeasca. Nu mai conteaza. Zic: am simtit bucuria sufleteasca, implinirea, curajul, puterea, toate laolalta si una cate una, pe rand, ingramadindu-se sa-mi lumineze ochii in cate un zambet cald sau chiar in lacrimi de emotie.
Vreau prin randurile astea sa las o marturie despre faptul ca, in anumite clipe grele, cand un om se crede realmente pe marginea prapastiei, fara ca macar cuiva sa-i pese ca el se afla acolo, in asemenea clipe, o vorba, o privire, un gest ii poate da curajul de a o lua de la capat. Un capat care nu stie bine unde se afla, nu stie bine ce inseamna exact, dar e un capat. S-ar putea numi poetic si melodic totodata: "va fi un alt inceput".
Intr-un asemenea context de trairi m-am aflat azi alaturi de oameni diversi din multe puncte de vedere, care dinaintea acelorasi imagini au exclamat fiecare in legea lui... de bine. N-au importanta vorbele, importanta pentru mine a fost atitudinea unor persoane pentru care nu aveam de ce valora prea mult, dar care m-au evaluat intr-un mod anume. Era oarecum o valoare pe care mi-o atribuisem singura candva, propria-mi valoare, as indrazni fara prea multa modestie sa intaresc, dar care, din nefericire se pierduse de o buna bucata de vreme printre... deziluzii mai cu seama. Paradoxal cum deziluziile au venit de la cei pe care i-am pus in varful piramidei, in vreme ce pretuirea datatoare de incredere a aparut de la cei neinsemnati. O scara a valorilor rasturnata, a valorii oamenilor, a proprie-mi valori. Ce au a face deziluziile venite din exterior cu valoarea insului? Au. Caci atunci cand, te trezesti din visul aparentei pretuiri in cosmarul desconsiderarii invaluite inca in magica minciuna, nu poti sa te simti decat ridicol, incapabil a stabili ierarhii, penibil fata de cei ce privesc, si tu fata de tine. Intr-un cuvant, valoarea pe care ti-ai estimat-o dupa criterii mai mult sau mai putin academice ajunge sa tinda catre zero, iar de acolo la zero absolut...
Offf! Prea multe vorbe si prea sarace comparativ cu bogatia simtirilor momentelor de peste zi. E totusi o durere (fara dureri n-as mai avea niciun farmec, nu?)... De ce asa si nu altfel?
Voi incerca sa fug din calea durerii insa si sa ma ospatez cu bucurie macar in seara asta, macar pana maine dimineata, macar inca o zi, macar pana... la Craciun. Poate ca e chiar "un nou inceput", unul aducator si de fericire.

Daca printr-o minune oarecare cineva dintre cei care m-au pretuit azi va citi aceste randuri pline de nebuloase, de fraze lungi, prost scrise, sa citeasca si MULTUMESC-ul meu pentru asa un dar picat ca ... dupa sufletul omului.

Chiar, stie cineva ca am un suflet bun?!

Tot felul de frunze

Jos frunze moarte,
sus frunze incă vii
incăpătânându-se să rămână
lipite de copac
un an şi încă un an...

Noroiul pământului urlă prelung,
nesfârşirea cerului,
fie că-i bleu ori cenuşie
are o linişte deplină
binefăcător de caldă.

Răul vine de aici, dimprejurul
frunzelor fără suflare;
binele e dincolo,
dincolo de bariera dintre
bine si rău.

În lumea trupurilor
golindu-se de frunze,
timpul, deşi scurt,
se repetă într-o nesfârşire
apăsător de lungă.

În cealaltă lume,
a frunzelor cu aură
nu există măsura vremii,
nu mai sunt limite;
doar suferinţa are capăt.

Cine s-aleagă o frunză moartă,
în descompunere continuă
pân' la tărâna rece,
pe care piciorul o calcă
şi-o transformă-n urmă?

Pe frunza vie cea din ceruri
sunt mii de ingeri
ce-o aşteaptă
cu dans, cu cântec, cu miresme
şi mai ales c-o pace rară.

"Nimic nu merita pe lumea asta atatea lacrimi!", spuse vocea calda a femeii, trecute si ea prin multe necazuri. Cine hotaraste cine, ce merita? Si ce aveti cu lacrimile? Mi se acumulase o greutate de cca. 7 tone de lacrimi care-mi inecase creierul, la care se adunau cele inca 14 tone pompate mai din adancuri, din suflet si care, adunate, riscau sa-mi provoace o fractura de craniu. Ei, dar mult mai interesanta ar fi o "doamna" cu capul crapat pe din doua, decat una cu ochii strident colorati in rosu si cu aparente insertii de silicon in pleoape.

"Incearca sa citesti ziarul, vei vedea ca mai scapi de ganduri!" Era tot cea de alaturi, un fel de prietena (as putea-o numi din multe considerente, dar nu o fac cu gura plina, de teama de a nu ma insela ca in atatea randuri). Ii simteam mana dreapta cuprinzandu-ma de dupa umeri, iar stanga ei strangandu-mi cu putere mainile incatusate in poala. Era atat de calda! Eu tremuram de suspine, apoi de hohote, si iar de suspine, si ma mai linisteam (semn ca imi transmisese ceva din energia ei pozitiva), dar nu dura mult si iar izbucneam si tot asa... Nu puteam sa citesc. Tineam la piept ziarul pe care vinerea abia-l astept, dar stiam ca azi nimic nu mi-ar fi ramas in minte. Randurile ar fi fost neclare, ideile s-ar fi pierdut amestecandu-se cu avalansa de ganduri personale.

Mai bine ma uit pe geam. Campurile pustii, casele adorminde, palcurile de stuf, apele domoale, cerurile rasaritului tarziu, darele avioanelor in ducere, mormanele crescande de gunoaie, pasarile din cer si de pe pamant, soarele... Biserica din camp, crucea din varful turlei si desertaciunea campului din juru-i.

Am venit de afara inauntru. Pe patru scaune cu tapiserie maro statea intins un barbat cufundat intr-un somn adanc (fara sforaituri insa), cu fata intoarsa spre perete. Deasupra lui o oglinda sparta: trei cioburi mari ramase in rama, alte doua (sau cine stie cate) lipsa. Superstitie. Ani (7?) de necazuri. Ai cui? Incerc sa ma linistesc, caci nu eu am spart-o. Imi plantez lacrimile pe sticla cu zoaie care da spre lumina. Ele cresc si cresc si, bineinteles ca in curatenia lor nu se amesteca cu stropii de mizerie, ci isi urmeaza albia deja adancita care coboara spre barbie. Daca ar da un inghet, ce minunatie de turturi mi-ar mai creste!

Am scapat si de tren, am depasit si gloata de la metrou si..., noroc cu picioarele mele care stiu drumul spre serviciu. Am coborat si din al doilea tren subteran, m-am inghesuit si eu de data asta pe scara rulanta, si scara m-a carat si pe mine ca si pe ceilalti.

"Doamna, va doresc sa aveti o zi buna astazi, caci va vad tare necajita!", am auzit in pasajul de la metrou, soptindu-mi-se de peste umarul drept. Un domn, cunoscut oarecum, unul dintre navetistii educati cu care ajungi sa te saluti, fara a fi schimbat vreodata alte vorbe decat "Buna dimineata!", "Buna ziua!", "La revedere!" ma privea cu compasiune. M-am speriat (de mine mai mult decat de necunoscut), am dat din cap in semn de multumire, caci vorbele imi fura infundate de nodul de lacrimi din gat.

Am grabit pasul, ca de alergat nici vorba, am iesit la lumina si iata-ma la munca.

La munca, stimata doamna! Bagati capul bine in dosul desktop-ului, luati-va sulul de hartie aproape ca sa va ajunga pentru "guturai" si mult spor la grafice de fabricatie, situatii, oferte, hartoage de doi bani pentru dvs., dar de multi bani pentru altii.

Ce caut aici? Sa plec acasa? Acolo ce as cauta?

MARTA MEA ma asteapta-n fiecare zi in prag.

P.S. Adina, iti multumesc pentru bunatate! Domnule, iertati-mi lipsa de politete, fuga, absenta unui mimin raspuns! Multumesc si altora care-si manifesta deopotriva mila si nedumerirea. Nu va mai straduiti sa pricepeti! Nu e nimic iesit din comun. Chiar si cel mai fericit om (dupa unii) poate ascunde tristeti nebanuite. In cazul de fata, nu le-am mai putut ascunde. Tristetile astea-si fac de cap cu mine. Au gasit, pare-se, teren propice si nu mai vor sa plece.

As fi preferat sa multumesc cuiva pentru o zi frumoasa de toamna, sau pentru o floare mica, ori pentru o farama de dragoste ADEVARATA.

Ploaie lunga si prelungita, deasa si indesita, neagra si innegrita de noaptea trecuta, de norii acestei dimineti, de gandurile deja intrate in agonie.
Dor. Dor de morti si de vii, dor de ani, de zile, de clipe.
Cine crede ca timpul, aducand uitarea, vindeca ranile provocate de pierderi, de despartiri, de instrainari, se minte singur sau vrea sa-i prosteasca pe altii.
Atunci cand iubirea pentru ceilalti este adevarata, ea nu sfarseste nici cu clipa, nici cu veacul. Se transcrie in vremuri, in limbaje, dar pastreaza acelasi mesaj.
Iar dorul..., dorul este expresia iubirii neimpartasite.

Un dor intre doruri, dincolo de dorurile de oameni: DOR DE MARE.


5 septembrie 2009

Sambata, ca sambata. Atunci cand nu se pleaca de acasa, sambata are semnificatia muncii. Am gatit ca-n vremurile bune, adica cu drag si cu spor, in asteptarea gravidei cu pofte, reamintindu-mi de lipsa mea de pofte din perioada cu pricina. M-am gandit din nou la blogul pe care mi-am propus sa-l adaug la D'ale mele destinat in exclusivitate sectorului culinar. Am inceput sa fac din cand in cand fotografii cu diferitele rezultate ale muncii mele de strasnica bucatareasa, pentru a le putea alatura retetelor pe care le voi posta.

In vreme ce spalam geamurile de la sufragerie am dat nas in nas cu bradul de langa casa. Ce mandrete de copac a fost candva! In urma cu multi ani, in preajma sarbatorilor de iarna, au pus sa fie taiat, considerandu-se ca umbrea prea tare fereastra care, desi enorma, nu are prea mult contact direct cu cerul. Imi amintesc ca am fost prima careia i-a fost ofertit, dar, desi inca mai impodobesc brazi naturali de Craciun, pe ala nu l-as fi putut tine mort in casa mea. Refuzandu-l, a fost daruit unei familii nevoiase. Cred ca s-a inteles ca bradul a fost retezat de la un anumit nivel, de la aproximativ 2 m, ramanandu-i din vechea coroana doar 3 crengi vanjoase care se lupta sa se ridice spre soare. Ani la rand i-au tot crescut altele, ramuri firave, toate pornind lateral, jur imprejurul trunchiului. Cand am venit aici anul trecut am remarcat ca o asemenea nascare se petrecea in zona unde fusese taiat. Toata lumea s-a indoit ca bradul asta va mai arata vreodata a brad. Ieri, am avut certitudinea ca intr-o zi, bradul meu (acum) va avea din nou o coroana ca altadat'.
Va sa zica, chiar si atunci cand nimeni n-ar mai spera ca dintr-o viata chinuita, redusa pur fi simplu cu cruzime, se mai poate naste un pui de viitor, tocmai atunci miracolul poate aparea.

Saptamana grea aproape de sfarsit.
Sfarsit de saptamana la colt de strada.
Teama de sambete, groaza de duminici.
Taceri interminabile si pustiiri prelungi.
Aceleasi temeri si aceleasi tristeti, care nu-mi mai dau pace si pe care nu sunt nicicum atat de capabila incat sa le alung odata pentru totdeauna.

Ma voi pregati sa intampin o femeie fericita, pe care nu stiu cum s-o conving sa-mi imprumute macar si pentru un an linistea ei. Dupa aceea as muri impacata.
Impacata cu altii? Cu mine..., nicidecum!!!!

......................................................

Am mancat o prajitura buna, una preferata, una proaspata, dar cu aroma de vechi, acel vechi care nu-mi poate iesi din minte si pe care nu vreau a-l alunga. Sunt oameni care traiesc in trecut, altii care se hranesc cu amintiri, altii care isi inchipuie ca viseaza, cand de fapt nici sa doarma nu mai pot. Altii...TRAIESC pur si simplu. A cui e viata asta? A LOR.

Dupa inca o noapte de insomnii si dureri de toate felurile, am decis: m-am setat, mai pe romaneste mi-am programat creierul si sufletul sa reziste cu demnitate la orice lovitura, la orice vorba (inadins rostita ad alta voce), la orice fapta si chiar la orisice minciuna. Asadar, rasuciti cutitul in rana! Zilnic, daca saptamanal nu va satisface. E sange de varsat ani buni de acum 'nainte.

Este necesar, nu si suficient din pacate, ca in clipa asta sa uit de mine, de mine - suflet si sa-mi intocmesc de urgenta o lista, sau mai multe liste cu datorii: morale, spirituale si, nu chiar la urma, financiare. Sa fac o analiza de scurta durata, dar cat mai aprofundata, in urma careia sa stabilesc actiunile imediat urmatoare intru rezolvarea, chiar si partiala a ... belelelor.

Copiii. Raman acum, mai mult ca oricand, sensul vietii mele. Doamne, ai grija de ele, indura-te si de mine pana ce vietile lor nu vor mai depinde suta la suta de mine!

Astazi..., zi grea. Tremur si astept sa treaca ziua cu bine.

M-am trezit in palavrageala pasarilor. Doi pescarusi dadeau tarcoale curtii noastre si imprejurimilor, tipand nevoie mare din superioritatea nivelului lor. Ratele mele erau pe lac (un biet bazin cu dimensiuni direct proportionale cu cele ale gradinii). Se pare ca domnul cu ciuf a fost iritat de vizita. E foarte adevarat ca nu e invatat cu musafirii, cu greu suportand si animalele conlocuitoare. Are un simt al posesiunii cam rar pentru o vietate cu asa un creier mic. E permanent de straja doamnei sale. Cum ziceam, fara chef de eventuali rivali prin preajma, macanea ragusit cat il tinea pliscul dand desteptarea singurei persoane dispuse a se trezi din fragezi zori, adica mie. Perechea din inalturi (asa am vrut sa-mi imaginez si pescarusii, tot ca pe un cuplu) graia aproximativ la unison, neparasind pentru nimic in lume zona. Sincer, nu stiu ce gaseau la noi. Sunt mii de curti teribil de frumoase in imprejurimi. Probabil compania ii atragea sau... nu se puteau abtine din barfa. Da, da, mai degraba asa. Aveau dreptate in felul lor. Pescarusii sunt cu mult superiori ratelor. Pescarusii sunt, mai presus de orice, LIBERI. Bietelor macaitoare oricata libertate le-as lasa eu (le-am desfiintat si tarcul, au acum toata curtea la dispozitie), oricat le-as decora micul lor iaz cu flori, tufe, bambus, nu le pot crea senzatia din inalturi de care se bucura ceilalti.
Firesc, de la comparatia dintre speciile de pasari, am cazut brutal si dureros intr-o analiza a oamenilor diferentiati tot dupa categorii de libertati. Mult mai trista situatiunea!

Dimineata am continuat/terminat cartea lui Andrei Plesu, "Obscenitatea publica", o exceptionala culegere de articole din perioada 1996-2004 publicate in Dilema Veche, Jurnalul National, Plai cu boi. Nu ma dau in vant dupa politica, ma agaseaza chiar, dar dincolo de politica domnul Plesu analizeaza aspecte ale vietii sociale, culturale, deseori subiecte usor de inteles chiar si de omul de rand despre ceea ce ar trebui sa insemne educatia, firescul comportament de zi cu zi, modul cinstit de a gandi, despre ceea ce dam si ceea ce asteptam sa ni se ofere, nu neaparat de la conducatori, ci pur si simplu de la cei de langa noi. Stop! Nu am vrut sa ma aventurez in comentarii. Mi-a luat-o mana pe tastarura pe dinaintea autocontrolului mental. Pretuiesc ceea ce am gasit intre aceste doua coperte si... Tocmai de aceea nu as vrea sa emit cine stie ce balarii p-aci.

Pe la 5-6 p.m., pe nu stiu ce canal al TVR-ului am vizionat filmul "Undeva, candva" ( "Somewhere in time" ) cu Christopher Reeve in rolul tanarului dramaturg Richard Collier, Jane Seymour in rolul superbei actritei Elise McKenna si Christopher Plummer in rolul impresarului William Robinson. Interpretari de exceptie! Era unul dintre filmele mele preferate. L-am preferat si de data asta. Dupa ce pe parcursul zilei m-am ocupat cu inramat fotografii vechi, rasfoind albume si agende gasite in urma multora dintre cei pe care nu-i mai am, dupa ce impreuna cu Marta am admirat rochiile de epoca ale strabunelor noastre rude, intoarcerea in timp a picat la fix. Dar cum aici era vorba si de asa o grozava poveste de dragoste, s-a lasat si cu oftaturi. Cred ca fiecare femeie (poate si unii barbati, dar 'mnealor stau mai subtirel cu romantismul) viseaza la cel putin o poveste de dragoste in viata, asa, ca-n filme. Mi-am dat voie (caci mi-am restrictionat drastic dorintele fara finalitate) sa zbor si eu nitel in timp. M-as fi intors tot intr-un hotel vechi (medieval daca s-ar putea), unde la lumina discreta a lampilor de pe pereti, intr-un pat simplu din lemn masiv, cu lenjerie imaculata ca si dragostea celor lipiti de ea, sa concep copilul pe care inca-l mai doresc. Si, cum intoarcerile in timp n-ar mai avea probabil legatura cu scurgerea celor 9 luni, puiul meu sa se nasca a doua zi. Sa-l infasor intr-o marama alba, apoi sa-l asez pe peticul de blana de langa pat si sa-l veghez pana cand ar striga: "Mama!" Sa vad apoi mainile de tata cuprinzandu-ne pe amandoi si fericirea plutind in aerul de inceput de iarna. Cine stie ce m-ar aduce indarat de acolo: telefonul mobil al tatalui, o alarma de masina, un suierat de tren, sau vreo manea din camera vecina?!...

Off!!! Daca am ajuns la transpuneri d-astea, am luat-o razna serios si tare n-as vrea sa fiu candva in postura de a ma visa in Star Trek.(noroc ca nu vizionez!)

Am aruncat doi ochi (prea mult! unul era mai mult decat suficient) la fericirea altora. Sa recunosc cat de rau mi-a facut?! Nu. N-am savarsit nici un pacat. Nu tanjesc la ceea ce e al altuia. Mi-e prea dor de fericirea mea. Daca n-as fi avut de-a face cu ea, daca n-as fi cunoscut-o, n-as fi avut ce cauta, dar... Am si eu dreptul, nu? Ma gandesc cateodata ca e ca si cum mi-am donat cu suflet cu tot, de bunavoie si in cunostinta de cauza, propria-mi fericire altora. E drept, nu chiar orisicui. Macar de-ar fi constient vreunul, macar de-ar pretui careva... Ma cutremur judecand ca am facut-o atat de usor, ca nu am stiut cum sa ma lupt pentru a o pastra. Acum sunt goala, seaca, istovita. Indur propria-mi pedeapsa (pesemne) la vesnica nefericire. Si cat de greu apasa autodamnarea! Cand un rau, un blestem chiar, vine dinafara, incerci sa-l contesti, dar cel pe care ti-l asumi de unul singur pare fara leac, cale fara intoarcere. "Sunt oameni care se simt bine in suferinta", am auzit pe cate unii. Oare?! Poate ca-s oameni invatati cu ea, care detin mai cu seama secretele protejarii sufletului, sau care cred (evlaviosi) ca suferinta innobileaza spiritul. Eu nu. Nimic nu m-a innobilat vreodat' mai mult ca fericirea. Caci de cate ori am avut-o, am primit-o desigur, am oferit-o inzecit, daca nu chiar inmiit. Am crescut prin fericire, daruind fericire. Acum nu mai cred insa in nimic. Si-n nimeni... Chiar si cu Dumnezeu, pe care il iubesc altminteri in sufletul meu, chiar si cu El am inceput sa am cateva dialoguri dure. Astept. Nu mi-a raspuns inca la nicio intrebare. Asta inseamna ca raman tot intr-un monolog penibil in care intrebarile se amesteca unele cu altele, marturisirile sunt interminabile, lacrimile pe masura. Daca tot nu-mi raspunde, atunci de ce nu ma cheama la judecata? L-am rugat in atatea randuri... Ori poate ca procesul e deja incheiat. El a hotarat, a rostit verdictul, iar eu imi ispasesc deja pedeapsa.
In instantele ceresti e prevazut dreptul la recurs?

Fara nicio legatura cu fericirea: o doamna adevarata nu se cotopeneste in veci cu sarsanalele de la piata oprindu-se de nu stiu cate ori pana acasa pentru a-si trage sufletul si dezmorti mainile. O doamna adevarata depune cumparaturile (niciodata cartofi, ceapa, carnati etc.) in portbagajul masinii de lux, de unde, evidemment, vor fi extrase si transportate la destinatia finala de catre... altcineva.
(Sa nu se supere duduile pe care involuntar le-am bagat in galeata asta cu laturi. Exista si exceptii. )